Joi, părinții mei au decis să dea apartamentul bunicii doar surorii mele. Niciodată nu mi-am imaginat că voi trăi așa ceva.

— Nu vreau să mai aud nicio scuză, Ana! — vocea mamei răsuna în sufrageria mică, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Sora mea, Andreea, stătea cu ochii în podea, iar tata își freca nervos palmele. Era joi seară și eram toți patru la masa din sufragerie, cu lumina galbenă a lămpii aruncând umbre ciudate pe fețele noastre.

Așteptam această discuție de luni de zile. De când bunica a murit, apartamentul ei din cartierul Dristor devenise subiect de ceartă și suspiciuni. Mama tot amâna momentul în care să ne spună ce se va întâmpla cu el. Eu și Andreea vorbisem de atâtea ori despre cum ar fi corect să-l împărțim. Fiecare avea planuri, vise, speranțe. Eu voiam să mă mut acolo cu băiatul meu, David, după divorț. Sora mea voia să-l închirieze ca să-și plătească ratele la bancă.

— V-am chemat aici pentru că trebuie să luăm o decizie — a spus tata, privind când la mine, când la Andreea. — Nu mai putem amâna.

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. M-am uitat la sora mea și am văzut aceeași neliniște în ochii ei. Mă gândeam la toate nopțile în care am stat cu bunica la spital, la toate zilele în care i-am făcut cumpărături și i-am gătit. Mă gândeam la cât de mult am sacrificat pentru familia asta.

— Noi… — a început mama, ezitând — am decis să trecem apartamentul pe numele Andreei.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Cum adică? — am întrebat cu vocea tremurândă. — De ce?

— Pentru că are nevoie mai mare — a spus tata, evitându-mi privirea. — Tu ai deja un apartament, chiar dacă e mic. Andreea e la început de drum cu soțul ei și are nevoie de stabilitate.

— Dar eu sunt singură cu un copil! — am izbucnit. — Cum puteți să faceți asta?

Andreea a ridicat privirea spre mine, cu lacrimi în ochi.

— Ana, nu e decizia mea… Eu nici nu știam ce vor să facă…

— Nu te cred! — am strigat. — Sigur ai vorbit cu ei!

Mama s-a ridicat de la masă și a venit lângă mine.

— Ana, te rog… Nu vrem să ne certăm. E greu pentru toți.

— Nu! Pentru voi nu e greu! Pentru voi e simplu: o favorizați pe Andreea ca întotdeauna! Eu sunt mereu cea care trebuie să se descurce singură!

Tata a oftat adânc.

— Nu e adevărat… Am făcut tot ce am putut pentru amândouă.

— Atunci de ce nu împărțiți apartamentul? De ce nu-l vindeți și ne dați fiecăreia partea ei?

Mama s-a uitat la tata, apoi la Andreea.

— Nu vrem scandaluri și procese între voi două. Am crezut că așa e cel mai bine…

Am izbucnit în plâns. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul. Afară era frig și blocurile gri păreau și mai apăsătoare ca niciodată. Am simțit o furie oarbă amestecată cu o durere surdă care mă sfâșia pe dinăuntru.

Mi-am amintit de copilărie, de toate momentele în care Andreea era răsfățata casei, iar eu eram cea responsabilă. Mi-am amintit cum mama îi lua apărarea mereu, cum tata îi dădea bani pe ascuns când avea nevoie. Și acum, când aveam cea mai mare nevoie de sprijinul lor, mă lăsau pe dinafară.

După câteva minute, Andreea a venit după mine.

— Ana… Îmi pare rău… Nu vreau să ne certăm din cauza asta…

— Nu tu ar trebui să-ți ceri scuze — i-am spus printre lacrimi. — Puteai să refuzi! Puteai să spui că vrei să fie corect!

A tăcut. Știam că nu va face asta niciodată. Era prea comod pentru ea să accepte totul de-a gata.

Am plecat din casa părinților fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, David m-a sunat:

— Mami, vii acasă? Mi-e foame…

Vocea lui m-a trezit din amorțeală. Pentru el trebuia să fiu puternică. Dar cum poți fi puternic când propriii tăi părinți te trădează?

În zilele următoare nu am mai vorbit cu nimeni din familie. Mama mi-a trimis un mesaj: „Te rog să nu ne urăști pentru decizia noastră.” N-am răspuns. Simțeam că orice cuvânt ar fi fost prea puțin pentru cât mă durea.

La serviciu abia mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a văzut abătută:

— Ce-ai pățit? Pari alt om…

I-am povestit totul printre suspine.

— Știi câte familii se destramă din cauza moștenirilor? — mi-a spus ea tristă. — Dar tu trebuie să te gândești la tine și la copilul tău acum.

Avea dreptate, dar nu puteam trece peste sentimentul de nedreptate. Seara mă uitam la pozele cu bunica și mă întrebam ce-ar fi zis dacă ar fi știut ce se întâmplă după moartea ei.

Au trecut două luni de atunci și încă nu pot accepta decizia părinților mei. Relația cu Andreea s-a răcit complet. David mă întreabă uneori de ce nu mergem la bunici ca înainte și nu știu ce să-i răspund.

Mă întreb mereu: oare chiar contează atât de mult un apartament încât să distrugi o familie? Sau poate adevărul e că rănile vechi ies mereu la suprafață când e vorba de bani și moșteniri?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ai putea ierta o asemenea nedreptate?