„Bratului meu i-am dat totul, dar când a venit vorba de apartament, mama a plâns la telefon și mi-a cerut imposibilul”

— Nu pot să cred că ai ajuns să te gândești doar la tine, Irina! — vocea mamei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de ora zece seara și stăteam pe marginea patului, cu telefonul lipit de ureche și privirea pierdută în tavanul alb al garsonierei mele din București.

Nu era prima dată când mama mă suna plângând, dar niciodată nu fusese atât de disperată. De data asta nu era vorba despre sănătatea ei sau despre vreo ceartă cu tata. Era vorba despre apartamentul pe care îl moștenisem de la bunica din partea tatălui. Un apartament micuț, dar cochet, în care am crescut și care pentru mine era mai mult decât niște pereți — era singurul loc unde mă simțeam cu adevărat acasă.

Totul a început după ce fratele meu, Andrei, s-a căsătorit cu Ramona. Nu mi-a plăcut niciodată de ea, dar am încercat să-mi țin părerile pentru mine. Era genul acela de femeie care știe să se facă plăcută la suprafață, dar care te analizează din cap până-n picioare cu un zâmbet fals. La nuntă, când am încercat să port o conversație normală cu ea, mi-a spus direct:

— Irina, tu ai noroc că ai apartamentul ăla de la bunica. Noi încă stăm cu chirie… Dar poate o să avem și noi noroc într-o zi.

Am zâmbit politicos și am schimbat subiectul. Nu m-am gândit nicio clipă că „norocul” la care făcea ea referire avea legătură directă cu mine.

După nuntă, Andrei a început să mă viziteze mai des. Venea singur sau cu Ramona și mereu aduceau ceva — o prăjitură, o sticlă de vin, un buchet de flori. La început m-am bucurat. Credeam că vor să ne apropiem ca frați. Dar discuțiile ajungeau mereu, subtil, la subiectul apartamentului.

— Tu chiar ai nevoie de două case? — mă întreba Andrei într-o zi, privind în jur cu ochii mari. — Noi ne chinuim cu chiria aia scumpă… Și tu stai aici singură.

— E apartamentul meu, Andrei. Știi cât am suferit după ce a murit bunica… — am răspuns eu, încercând să-mi păstrez calmul.

Ramona a oftat teatral:

— Dacă ai vrea să ne ajuți cu adevărat… ai putea să ne lași nouă apartamentul ăsta. Măcar până strângem bani pentru al nostru.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să par egoistă, dar nici nu puteam să renunț la singurul lucru care îmi amintea de copilărie și de bunica mea.

Am refuzat politicos de fiecare dată. Dar presiunea nu s-a oprit aici. Într-o seară, când mă întorceam obosită de la muncă, am găsit-o pe mama pe banca din fața blocului meu. Plângea.

— Irina, te rog… — mi-a spus printre suspine. — Andrei are nevoie de ajutorul tău. Ramona e însărcinată și nu pot să stea toată viața cu chirie! Tu ești singură, ai serviciu bun… Dă-le lor apartamentul!

M-am uitat la ea șocată. Mama mea, cea care mereu mi-a spus să nu mă las călcată în picioare de nimeni, acum mă implora să renunț la tot ce aveam mai drag pentru fratele meu.

— Mamă… nu pot! Nu e corect! — am izbucnit eu.

— Dar tu nu vezi cât suferă Andrei? Nu vezi că Ramona e bolnavă de nervi din cauza stresului? — a continuat ea.

În zilele următoare am primit telefoane peste telefoane. Tata nu zicea nimic, dar știam că e de partea mamei. Prietenele mele îmi spuneau să nu cedez, dar mă simțeam vinovată. M-am dus la psiholog, am plâns nopți întregi și am început să mă îndoiesc de mine însămi.

Într-o zi, Andrei a venit la mine acasă fără să anunțe. S-a așezat pe canapea și m-a privit fix în ochi:

— Irina, dacă nu ne dai apartamentul, să știi că nu mai vreau să aud de tine! Să nu te aștepți să fim frați ca înainte!

M-am ridicat încet și i-am spus:

— Dacă asta e prețul pentru liniștea mea… atunci așa să fie.

A plecat trântind ușa. Mama nu mi-a mai vorbit două luni. Tata m-a sunat doar ca să-mi spună că „familia e pe primul loc”. Ramona mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că poți dormi liniștită știind cât rău ne-ai făcut”.

Am rămas singură în apartamentul care acum părea mai rece ca niciodată. Dar pentru prima dată în viață am simțit că am făcut ceva pentru mine. Am ales să nu mai fiu sacrificiul familiei mele.

Acum mă întreb: oare chiar trebuie să renunțăm la tot ce avem pentru cei dragi? Sau uneori trebuie să avem curajul să spunem „nu”, chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?