M-am întâlnit cu vechea mea prietenă la Mega Image. Dar parcă nici nu mai eram acolo…

— Nu-mi vine să cred că ești chiar tu! am exclamat, cu mâinile tremurând pe coșul de cumpărături, când am văzut-o pe Andreea printre rafturile cu lactate. Avea aceeași privire grăbită, dar zâmbetul i se stinsese undeva între job și familie.

— Oana! Ce surpriză! a răspuns ea, dar vocea îi era plată, ca și cum ar fi citit o replică dintr-o piesă pe care nu voia s-o joace.

Am rămas amândouă câteva secunde încordate, printre cutii de iaurt și promoții la brânză topită. M-am gândit la ultimele noastre întâlniri, la cafelele lungi din centrul vechi, la râsetele care ne făceau să uităm de tot. Dar de șase luni nu mai primisem decât mesaje scurte: „Sunt ocupată, Oana. Poate altădată.”

— Ce mai faci? am întrebat, încercând să-mi ascund emoția sub un zâmbet larg.

Andreea a început să vorbească repede despre noul ei job la bancă, despre cât de greu îi e cu copiii, despre soțul care vine târziu acasă și despre cât de obosită e. Vorbea fără pauză, ca și cum ar fi vrut să umple tot spațiul dintre noi cu cuvinte, să nu lase loc pentru întrebări.

— Și tu? Ce-ai mai făcut? m-a întrebat într-un final, dar privirea îi era deja pe lista de cumpărături din telefon.

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că nu voia cu adevărat să știe. Am bâiguit ceva despre serviciu și despre mama care nu se simte prea bine, dar ea deja își împingea coșul spre casă.

— Trebuie să fug, Oana! Mă așteaptă copiii la after. Hai că vorbim noi! mi-a spus peste umăr, fără să se uite înapoi.

Am rămas singură între rafturi, cu inima grea și ochii umezi. M-am întrebat dacă am greșit eu cu ceva sau dacă pur și simplu viața ne-a tras în direcții diferite. Cândva eram confidenta ei, omul la care venea plângând după certurile cu părinții sau după dezamăgirile din dragoste. Acum eram doar o cunoștință pe care o saluți din politețe.

În drum spre casă, am rememorat toate momentele în care am încercat să o contactez: mesaje fără răspuns, invitații refuzate politicos sau ignorate complet. M-am gândit la cât de mult m-am schimbat și eu în ultimii ani. Poate că nu mai aveam nimic în comun. Poate că prieteniile adevărate nu rezistă mereu timpului și distanței.

Ajunsă acasă, mama m-a întrebat de ce sunt tristă. I-am spus că m-am întâlnit cu Andreea și că a fost ca și cum aș fi vorbit cu un străin.

— Oamenii se schimbă, Oana. Și uneori trebuie să-i lași să plece, mi-a spus ea blând.

Dar eu nu voiam să las nimic să plece. Nu voiam să accept că anii aceia frumoși au dispărut pentru totdeauna. Am scos pozele vechi din sertar: noi două la mare, râzând cu gura până la urechi; noi două la balul de absolvire; noi două în bucătăria mea, făcând clătite la miezul nopții.

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost dacă aș fi avut curajul să-i spun ce simt: „Andreea, mi-e dor de tine. Mi-e dor de noi.” Dar mi-am dat seama că nu ar fi contat. Ea era deja departe, prinsă într-o altă viață.

Seara târziu, am primit un mesaj scurt: „Scuze că am fost pe fugă azi. Chiar sunt foarte stresată. Poate ne vedem altădată.”

Am zâmbit amar și am șters mesajul fără să răspund. Pentru prima dată, am simțit că trebuie să mă opresc din a mai încerca. Poate că unele prietenii nu mor brusc, ci se sting încet, ca o lumânare uitată pe pervaz.

M-am întrebat dacă și ea simte golul acesta sau dacă pentru ea totul e doar o etapă firească a vieții. Oare câți dintre noi rămânem agățați de trecut, sperând că lucrurile pot fi ca înainte?

Poate că ar trebui să învățăm să ne luăm rămas-bun mai des. Sau poate că ar trebui să luptăm mai mult pentru oamenii care au contat cândva.

Voi ce credeți? Prieteniile adevărate pot supraviețui timpului și distanței sau trebuie să acceptăm că uneori trebuie să le lăsăm să plece?