După înmormântarea soacrei mele, am rămas singură în casa lor și am înțeles că pentru soțul meu nu eram nevastă, ci sluga familiei

„Luminița nu mai e, dar casa asta tot trebuie ținută”, a zis socrul meu, în seara de după pomană, fără să se uite la mine. Stătea la masă, cu mâinile împreunate pe burtă, iar farfuriile încă miroseau a sarmale reci și colivă. Cumnatul meu, Dănuț, a împins scrumiera mai aproape și a mormăit: „Mâine să faci și tu o ciorbă, că vin niște neamuri.” Soțul meu, Cătălin, n-a zis nimic. A băut apă și s-a uitat în telefon. Atunci am simțit pentru prima dată, clar, că odată cu moartea soacrei mele murise și ultimul om din casa aia care mă vedea.

Luminița nu fusese femeie ușoară. Avea gura aspră și reguli multe. Dar era dreaptă. Când veneam ruptă de la serviciu, ea spunea: „Las-o, măi, în pace, că și ea muncește.” Dacă Dănuț își lăsa șosetele în mijlocul holului, îl punea să și le strângă. Dacă socrul meu comenta că mâncarea e prea sărată, îi tăia scurt: „Dacă știi mai bine, poftim la cratiță.” De asta, cât a trăit ea, casa aia a mers cumva. Nu frumos, dar suportabil.

După ce a murit, s-a rupt tot.

Eu lucram opt ore la o farmacie din cartier. Plecam la șapte și jumătate, veneam pe la cinci, uneori mai târziu. În primele zile după înmormântare, am zis că e normal să trag eu mai mult. Era doliu, era haos, era bătrânul rămas văduv. Numai că „în primele zile” s-au făcut săptămâni.

În fiecare dimineață, Cătălin mă întreba din ușă:

„Ce lași de mâncare?”

Nu „ce faci”, nu „ai dormit?”, nu „te simți bine?”. Direct asta.

Socrul meu voia micul dejun pus pe masă. Dănuț voia cămăși spălate, că „el nu se pricepe la mașina de spălat”. Seara, dacă ajungeam obosită și nu apucam să dau cu aspiratorul, se făcea liniștea aia grea, încărcată, de parcă eu stric ordinea universului.

Într-o joi, am intrat în casă cu două plase pline, după o tură groaznică. Mă durea spatele îngrozitor. Dănuț stătea pe canapea și se uita la televizor.

„Ai luat bere?” m-a întrebat.

Am crezut că nu aud bine.

„Nu. Am luat pâine, lapte, medicamente pentru tata…”

A oftat teatral.

„Păi ți-am zis de dimineață.”

Atunci am scăpat plasele jos. Una s-a rupt. Cartofii s-au rostogolit pe gresie.

„Eu nu sunt servitoare aici!” am izbucnit. „Muncesc și eu. Înțelegeți? Muncesc!”

Socrul meu a ieșit din cameră cu fața închisă.

„La noi în casă, femeile au grijă de casă. Așa a fost mereu.”

Am întors capul spre Cătălin. Asta a fost greșeala mea. Încă mai așteptam ceva de la el.

„Zi și tu ceva.”

El s-a ridicat încet, de parcă îl deranjam cu o nimica toată.

„Irina, nu mai face scandal. Tata e bătrân, Dănuț e cum e… tu trebuie să fii mai răbdătoare.”

Mai răbdătoare.

Mi s-a pus un nod în gât atât de tare că n-am mai putut vorbi. M-am aplecat să strâng cartofii de pe jos și, în timp ce îi adunam unul câte unul, am simțit ceva îngrozitor: umilința aia mută, care intră în tine și te face să te simți mică.

Au urmat luni în care am trăit pe pilot automat. Mă trezeam înaintea tuturor. Făceam cafea, pachet, cumpărături, curat, mâncare. Îi duceam socrului meu rețetele compensate. Îl programam la doctor. Dănuț nici măcar farfuria nu și-o ducea la chiuvetă. Iar Cătălin, de fiecare dată când încercam să vorbesc, avea același refren:

„Exagerezi.”

Sau:

„Așa funcționează familia.”

Într-o seară, am făcut febră. Mă țineam de blat să nu cad. I-am spus lui Cătălin că nu pot să gătesc.

Și știți ce mi-a răspuns?

„Atunci comandă ceva, dar să nu mănânce tata prostii.”

M-am uitat la el și, pentru prima dată după mulți ani, mi-a fost străin. Nu furioasă eram. Goală. Pur și simplu goală.

Momentul care m-a rupt de tot a fost într-o duminică. Venise o soră de-a socrului meu în vizită. Eu spălam vasele, iar ea, cu voce din aia dulce-otrăvită, a zis:

„Norocul vostru cu Irina, că e harnică. Ați găsit pe una bună la toate.”

Au râs. Toți trei.

Nu tare. Nu în batjocură pe față. Mai rău. Ca și cum era ceva firesc.

M-am șters pe mâini, am intrat în dormitor, am luat o geantă și am pus în ea două bluze, actele și încărcătorul. Cătălin a venit după mine.

„Ce faci?”

„Plec la sora mea.”

„Pentru ce teatru?”

M-am întors spre el.

„Teatru? Cătălin, mama ta a murit și odată cu ea a murit și respectul vostru pentru mine. Eu n-am fost nevasta ta în casa asta. Am fost omul bun la toate.”

A ridicat tonul:

„Dacă ieși pe ușa aia, să nu te aștepți să fie simplu!”

„Dar ție ți s-a părut simplu pentru mine până acum?”

A tăcut. Și tăcerea lui a spus tot.

Am plecat cu inima bubuindu-mi în piept și cu genunchii moi. În fața blocului am început să plâng urât, cu sughițuri, cum n-am mai plâns de ani. Sora mea, Oana, m-a luat în brațe și n-a întrebat nimic. Doar a zis: „Gata. Ajunge.” Uneori ai nevoie să-ți spună altcineva că ai voie să nu mai suporți.

Au trecut trei luni de atunci. Cătălin m-a sunat, m-a rugat, m-a acuzat, mi-a spus că distrug familia, că oamenii vorbesc. Socrul meu a transmis prin rude că sunt nerecunoscătoare. Dănuț nici măcar nu s-a obosit. Poate încă așteaptă să mă întorc să-i spăl cămășile.

Eu încă nu știu dacă va fi divorț. Știu doar că, de când am plecat, dorm fără să tresar la fiecare ușă trântită și mănânc fără nodul ăla în gât. Și parcă încep, încet, să-mi aud din nou gândurile.

Spuneți-mi voi: cât trebuie să îndure o femeie ca să nu fie numită egoistă? Și de ce, în atâtea case, iubirea se confundă atât de ușor cu obligația și cu tăcerea?