Mi-am dat afară propriul fiu din casă după ce am descoperit că îmi fura din pensie și mă lăsa să trăiesc ca o străină în casa mea
„Iar ai umblat în banii mei, Cătălin?”
Am spus asta cu vocea tremurată, ținând în mână plicul de la pensie, golit parcă de rușinea mea. El s-a uitat la mine de pe canapea fără să se ridice. Bianca butona telefonul, de parcă nici nu eram în cameră.
„Iar începi, mamă?” a zis el, și a tras aer în piept, iritat. „Ți se pare.”
Mi s-a făcut frig instant. În casa mea. În sufrageria în care eu și răposatul meu soț, Dumitru, am pus fiecare mobilă cu mâna noastră. Și în momentul ăla am știut că nu mai e vorba doar de bani.
Au venit la mine acum patru ani. Cătălin rămăsese fără serviciu, iar Bianca zicea că patronii ei nu o plătiseră de luni bune. Stăteau în chirie și nu mai aveau cum s-o țină. Fiul meu a venit într-o seară cu ochii în pământ.
„Mamă, doar puțin. Până ne punem pe picioare.”
Cum să-mi las copilul pe drumuri? Eram văduvă de doi ani. Casa era mare pentru mine singură. Am zis da imediat. Chiar m-am bucurat, prostește poate, că nu mai aud numai ticăitul ceasului și nu mai mănânc singură în bucătărie.
La început, au fost calmi. Chiar politicoși. Bianca mă lua în brațe, îmi spunea „mama Vio”, îmi mai aducea o pâine, mai spăla o farfurie. Cătălin îmi promitea că o să contribuie la facturi din primul salariu.
Primul salariu n-a mai venit. Nici al doilea. Apoi au început scuzele. Că e greu. Că nu găsesc nimic stabil. Că au rate. Că au datorii. Că „oricum stăm în familie, nu la străini”.
Între timp, facturile veneau pe numele meu și tot eu le plăteam. Curentul, gazele, apa, medicamentele mele, mâncarea din frigider. Pensia mea nu era mare, dar o împărțeam, strângeam, tăiam din mine.
De multe ori mă prefăceam că am mâncat deja, doar ca să le rămână lor mai mult. Asta nu le-am spus niciodată.
Încet, casa s-a schimbat. Nu mai cereau. Luau. Nu mai mulțumeau. Pretindeau. Dacă le spuneam ceva, se uitau la mine ca la o piedică.
„Iar ai stins centrala? Înghețăm aici din cauza ta”, îmi spunea Bianca, deși eu eram cea care plătea gazul.
„Mamă, nu mai bate atâta la ușă când intri în camera noastră”, izbucnea Cătălin.
Camera lor. În casa mea.
Au început și micile umilințe. Cana mea preferată dispărută. Fața de masă bună pătată și aruncată. Tabloul lui Dumitru mutat fiindcă „nu se potrivea”. Într-o zi, Bianca și-a invitat niște prietene și le-a pus la mine în sufragerie, cu mine acolo, ca și cum aș fi fost o mobilă veche.
Am tăcut mult. Prea mult. Mereu îmi spuneam că trece, că sunt tineri, că poate sunt apăsați. Că fiul meu nu e rău, doar rătăcit. O mamă își minte inima până nu mai poate.
Dar au început să dispară bani. Nu mulți la început. Cincizeci de lei. O sută. Mi-am zis că poate i-am pus eu în alt loc. Am îmbătrânit, nu? Asta mi-am zis, și m-a durut groaznic gândul ăsta.
Apoi a dispărut verigheta lui Dumitru din cutia de lemn din dulap.
Am simțit atunci o lovitură în piept de parcă m-ar fi împins cineva de pe scări. Am căutat peste tot. Cu mâinile tremurând, răscolind sertare, pături, cutii, deși știam. În sufletul meu, știam.
În seara aia i-am așteptat în bucătărie.
„Unde e verigheta tatălui tău?”
Cătălin a înghețat o secundă. Atât. Bianca a fost prima care a sărit.
„Doamne, ce acuzații! Noi suntem hoți acum?”
„Nu te întreb pe tine. Te întreb pe el.”
El a lovit masa cu palma.
„Ajunge! Ne-ai scos ochii cu casa asta și cu pensia asta de ani de zile!”
Am rămas cu gura întredeschisă. Nu țipătul m-a durut cel mai tare. Ci „pensia asta”. De parcă viața mea se redusese la un plic din care aveau și ei voie să ia.
„V-am ținut în spate patru ani”, am spus. „V-am plătit tot. Și acum îmi luați și ce a rămas de la tata?”
Cătălin s-a uitat în altă parte. Bianca a mormăit ceva despre cât de greu le-a fost și că „au luat doar împrumut”. Fără să întrebe. Fără să spună. Din pensia unei femei bătrâne.
Atunci s-a rupt ceva în mine. Curat. Fără zgomot.
A doua zi dimineață, le-am pus două sacoșe mari la ușă și le-am spus clar:
„Aveți două săptămâni să plecați. Definitiv.”
Bianca a început să plângă zgomotos, mai mult de ciudă decât de durere. Cătălin a încercat întâi cu milă.
„Mamă, unde vrei să mergem?”
„Unde ați fi mers dacă eu nu existam?”
Apoi a dat-o în amenințări, în reproșuri, în tăceri grele. N-am mai cedat. Mi-am schimbat yala de la dormitor. Am ascuns actele. Mi-am numărat banii. Trist, nu? Să faci asta cu propriul copil.
În ultimele zile nici nu mi-au mai vorbit normal. Trânteau uși. Lăsau mizerie. Mă priveau cu ură. Dar, pentru prima dată după ani, nu m-am mai simțit vinovată. M-am simțit trează.
Când au plecat, n-am plâns pe loc. Am închis ușa, m-am sprijinit de ea și am stat așa mult. Casa era vraiște. Aerul greu. Dar era liniște.
Seara, am găsit sub patul din camera lor cutia lui Dumitru. Goală.
N-am mai avut putere nici să țip. Doar m-am așezat pe marginea patului și am plâns cum plâng oamenii când înțeleg că nu i-a ruinat sărăcia pe ai lor, ci lipsa de rușine.
Încă îl iubesc pe Cătălin. Tocmai asta doare cel mai tare. Că poți să-ți iubești copilul și, în același timp, să fii nevoită să-l scoți din casă ca să te salvezi pe tine.
Spuneți-mi voi, o mamă cât trebuie să îndure până are voie să spună „gata”?
Și dacă sângele tău te calcă în picioare, mai e egoism să te alegi, în sfârșit, pe tine?