Am făcut credit singură ca să avem, în sfârșit, casa noastră. Când am înțeles că soțul meu nu voia să plece de lângă mama lui, am plecat eu

„Iar ai spălat farfuriile prost, Irina. La tine totul e pe fugă, nimic făcut cum trebuie.”

Am rămas cu mâinile ude în chiuvetă și am simțit cum mi se strânge pieptul. Era șapte fără un sfert dimineața. Eu mă pregăteam de muncă, iar Vasile stătea la masă, cu ochii în telefon, de parcă nu auzea nimic.

„Vasile, spune-i și tu ceva”, am zis încet, dar cu nodul în gât.

El a ridicat din umeri.

„Hai, Irina, nu începe de dimineață.”

Nu începe de dimineață. Asta îmi spunea de fiecare dată. Seara era prea obosit. La prânz era la muncă. În weekend „nu voia scandal”. Și uite așa, în apartamentul cu două camere din Drumul Taberei, eu ajunsesem chiriașa tolerată, deși eram nevasta lui.

Locuiam cu mama lui, Rodica, de aproape trei ani. La început am zis că e temporar. Strângem bani, ne punem pe picioare, ne mutăm. Numai că „temporar” s-a transformat într-o viață întreagă de observații, înțepături și uși trântite discret, cât să doară mai tare.

„La mama ta te-ai învățat să dormi până târziu?”

„Ciorba asta n-are gust.”

„Pe vremea mea, femeia ținea casa altfel.”

Și cel mai rău nu era ce spunea ea. Cel mai rău era tăcerea lui Vasile. Tăcerea aia moale, comodă, care mă lăsa singură în mijlocul umilinței.

Într-o seară, la masă, Rodica a venit cu soluția.

„Dacă tot vă plângeți atâta, luați-vă o garsonieră. Da’ să nu vă aruncați la rate mari. Face Irina un credit de nevoi personale pentru avans și după aia vă descurcați voi.”

Am râs scurt. Am crezut că glumește.

„De ce eu?”

Rodica s-a uitat la mine de parcă întrebarea mea era o jignire.

„Pentru că tu ai carte de muncă mai bună. Vasile mai are perioade cu prime, fără prime… Tu ești mai sigură.”

M-am uitat la el. A băut apă. Atât.

„Și plătim amândoi, nu?” am întrebat.

„Normal”, a zis Vasile repede. „Doar facem asta pentru noi.”

Pentru noi. Câte femei n-or fi căzut pe vorbele astea?

Am făcut creditul. 48.000 de lei. Când am ieșit din bancă, cu hârtiile în geantă, îmi tremurau genunchii. Mi-am spus că merită. Că o să avem locul nostru. Că o să închid o ușă și o să fie liniște. Fără comentarii despre cum tai pâinea, cum calc cămășile, cum respir, practic.

Am găsit o garsonieră mică, la etajul patru, într-un bloc vechi din Berceni. Avea gresia rece și pereții strâmbi, dar mie mi s-a părut palat. M-am dus cu Vasile s-o vadă.

„E ok”, a zis el. „Da’ să mai așteptăm puțin cu actele. Să vedem.”

„Ce să vedem?”

„Să nu ne grăbim.”

Apoi au început scuzele. Că luna asta îl strânge. Că mama are nevoie de medicamente. Că trebuie schimbată mașina de spălat. Că i-a promis lui unchiul Nicu niște bani și încă nu i-a dat. Eu plăteam rata. Eu dădeam avansul. Eu mă uitam seara în aplicația băncii și simțeam cum îmi zvâcnește tâmpla.

În casă, nimic nu se schimbase. Rodica deja vorbea despre garsonieră ca despre o fantezie de-a mea.

„Să vedem dacă și rezistați singuri. Că una e să te visezi stăpână și alta e să ții o casă.”

Într-o duminică, m-am întors mai devreme de la mama. Ușa de la sufragerie era întredeschisă. Nu voiam să trag cu urechea, dar mi-am auzit numele.

„Să nu te muți, mamă”, spunea Rodica. „Ce nevoie aveți? Aici aveți tot. Ea s-a ambiționat aiurea.”

Și Vasile… Vasile a râs.

„Lasă, mamă, că vedem. Oricum plătește ea rata. Nu ne grăbim nicăieri.”

Atât. O propoziție. Dar în momentul ăla parcă s-a spart ceva în mine, curat și urât în același timp. Nu era vorba doar de bani. Era faptul că eu trăiam cu stresul în stomac, iar el vorbea despre mine de parcă eram o colegă care s-a oferit voluntar la ceva.

Am intrat în cameră. S-au oprit amândoi.

„Nu vă opriți”, am zis. „Acum chiar vreau să aud.”

Vasile s-a ridicat.

„Irina, nu dramatiza.”

„Nu dramatizez? Eu am datorie cinci ani de acum înainte și tu îi spui mamei tale că nu vă grăbiți nicăieri?”

Rodica a oftat teatral.

„Iar faci scandal.”

„Nu, doamnă Rodica. Scandal am făcut prea puțin.”

M-am uitat la el și cred că atunci l-am văzut pentru prima dată așa cum era. Nu bărbatul de care mă îndrăgostisem. Nu omul timid pe care îl scuzasem mereu. Ci un bărbat comod, crescut să nu-și supere mama și obișnuit ca altcineva să ducă greul.

„Vii cu mine sau rămâi aici?” l-am întrebat.

A tăcut. Cinci secunde. Zece. Destul.

M-am dus în cameră, am scos geanta mare de sub pat și am început să pun lucruri în ea cu mâinile reci. Două perechi de blugi, pulovere, actele, încărcătorul, flaconul de parfum pe jumătate gol. Lucruri mici, dar parcă îmi luam bucăți din mine.

Vasile a venit la ușă.

„Unde te duci acum?”

„La mama.”

„Și așa, ce rezolvi?”

M-am întors spre el.

„Măcar nu mai plătesc cu sufletul în fiecare zi, pe lângă rată.”

Mama nu m-a întrebat nimic când am ajuns. Mi-a deschis ușa, s-a uitat la ochii mei umflați și mi-a zis doar: „Hai, intră”. Atât mi-a trebuit. M-am așezat pe marginea patului din camera mea veche și am plâns cum n-am plâns nici la nuntă, nici la înmormântarea lui tata. Din tot, cred că cel mai tare m-a durut că am tot sperat.

Acum plătesc singură creditul. E greu. Foarte greu. Dar măcar știu pentru ce mă trezesc dimineața și de ce trag. Nu mai stau în vârful picioarelor în propria viață.

Uneori mă întreb dacă am fost naivă sau doar prea răbdătoare. Voi ce ați fi făcut în locul meu, mai rămâneați sau plecați mai devreme?