Am strigat la un copil în parc ca să-mi apăr fiica. Acum nu mai pot dormi de vină…

— Nu pune mâna pe jucăria aia! E a mea!
Vocea fetiței a răsunat ascuțit printre leagănele colorate, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Maria, fetița mea de trei ani, se uita nedumerită la băiețelul care îi smulsese găletușa roșie din mână. Era o după-amiază obișnuită în parcul din cartierul nostru din Ploiești, cu râsete de copii și părinți obosiți pe bănci, dar pentru mine totul s-a schimbat într-o clipă.

— Dă-i găletușa înapoi, Andrei! Nu e frumos ce faci!
O femeie cu părul prins într-un coc dezordonat s-a ridicat de pe bancă, dar vocea ei era moale, aproape absentă. Băiețelul nici nu s-a uitat la ea. Maria a început să plângă încet, cu lacrimi mari care îi curgeau pe obraji.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Eu, care mereu am spus că nu trebuie să ne băgăm peste copiii altora, că trebuie să-i lăsăm să-și rezolve singuri conflictele… dar când am văzut-o pe Maria atât de neajutorată, ceva s-a rupt în mine.

— Hei! Nu ai voie să iei jucăriile altor copii! Dă-i găletușa înapoi chiar acum!
Vocea mea a fost atât de tare încât s-au întors toți părinții din parc. Andrei s-a oprit brusc și m-a privit cu ochii mari, speriați. Femeia cu cocul dezordonat s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost nebună.

— Doamnă, e doar un copil…
— Și fiica mea e tot un copil! Dar nu merită să fie tratată așa!
Simțeam cum îmi tremură mâinile. Maria s-a agățat de piciorul meu și plângea și mai tare.

— Haide, Andrei, dă-i jucăria fetei și mergem acasă!
Femeia l-a tras de mână pe băiat, care a aruncat găletușa pe nisip și a început să plângă și el. Parcă tot parcul se transformase într-o scenă de teatru absurd, cu părinți care șușoteau între ei și copii care nu mai știau dacă să se joace sau să fugă.

Am luat-o pe Maria în brațe și am plecat spre ieșire, cu inima bubuindu-mi în piept. Pe drum, ea s-a liniștit și mi-a șoptit:

— Mami, de ce ai țipat la băiețel?

M-am oprit locului. Nu știam ce să-i răspund. Pentru că te iubesc? Pentru că nu suport să te văd suferind? Sau pentru că nu pot controla furia care mă cuprinde când cineva te rănește?

Ajunse acasă, am încercat să mă liniștesc. Soțul meu, Mihai, m-a privit mirat când i-am povestit ce s-a întâmplat.

— Ai țipat la un copil? Tu?
— Da… Nu știu ce a fost cu mine. Pur și simplu n-am mai suportat.

Mihai a oftat și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Știi că nu e bine să reacționezi așa. Copiii trebuie să învețe să-și rezolve singuri problemele. Dacă noi intervenim mereu, nu vor ști niciodată cum să se descurce.

— Dar dacă nimeni nu intervine? Dacă toți părinții stau pe bancă și se fac că nu văd?

Noaptea aceea n-am putut dormi. Mă tot gândeam la ochii speriați ai băiețelului și la privirea dezamăgită a Mariei. Am simțit că am dat greș ca mamă: voiam să o apăr, dar poate am speriat-o mai tare.

A doua zi dimineață, când am dus-o pe Maria la grădiniță, educatoarea m-a tras deoparte.

— S-a întâmplat ceva ieri? Maria a povestit că cineva a țipat la un băiețel în parc…

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Am dat din cap că da și am plecat repede, rușinată. Pe drum spre serviciu, am început să mă gândesc la copilăria mea. Tata era mereu impulsiv; țipa la oricine îndrăznea să mă supere. Îl uram pentru asta când eram mică. Promisesem că eu voi fi altfel.

Seara, după ce am adormit-o pe Maria, am sunat-o pe mama.

— Mamă, tu ai simțit vreodată că ai greșit față de mine?

A tăcut câteva secunde.

— De multe ori. Dar atunci credeam că fac ce trebuie ca să te protejez.

Am plâns în liniște după ce am închis telefonul. Mi-am dat seama că nu există rețete pentru a fi părinte bun. Suntem oameni și greșim. Dar oare cât rău facem copiilor noștri când ne pierdem cumpătul?

În zilele următoare am evitat parcul. M-am temut să nu dau ochii cu femeia aceea sau cu băiețelul. Dar Maria m-a rugat insistent:

— Mami, hai la leagăn!

Am mers din nou într-o după-amiază ploioasă, sperând că nu va fi nimeni. Dar Andrei era acolo, cu mama lui. Când ne-am apropiat, el s-a ascuns după ea.

M-am dus spre femeie cu inima cât un purice.

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci… Am reacționat urât.

Ea m-a privit lung și mi-a zâmbit obosit:

— Toți avem zile proaste… Important e să ne cerem iertare.

Maria și Andrei s-au apropiat încet unul de celălalt și au început să se joace cu găletușa roșie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Acum mă întreb: câte dintre reacțiile noastre sunt despre copiii noștri și câte despre rănile noastre nespuse? Oare chiar îi apărăm sau doar ne apărăm pe noi?