Când Dragostea Înseamnă Rămas-Bun: Povestea Mea cu Rareș

– Mami, de ce nu pot să merg acasă azi? Rareș ridică ochii mari și triști spre mine, glasul lui subțire abia răzbate în semiîntunericul salonului. Înghit în sec, încercând să-mi adun cuvintele. E târziu, iar holul de la oncopediatrie e atât de liniștit încât aud bătăile propriei inimi. Îi netezesc părul moale, tresărind la fiecare firicel rece de pe fruntea lui.

Îmi amintesc de primul său plânset, în sala mică de la maternitate din Bacău. Atunci mi-am spus, pe nerostite, că orice-ar fi, îl voi apăra de tot și de toate. Dar pentru cancerul ăsta nemilos, nu există scut de mamă. Respir adânc, și șoaptele mele se amestecă cu mirosul de dezinfectant și cu picurul perfuziei. „Te mai ținem un pic aici, puiule, ca să fie sigur că nu mai dai febră. Ai văzut ce curajos ești? Azi n-ai plâns deloc când ți-au pus acul.”

Râd, dar îmi simt zâmbetul forțat. Pentru Rareș e déjà a treia săptămână de internare. La început, credeam că va fi ca o răceală mai urâtă. „Nu vă faceți griji”, a zis doctorul Călin când am ajuns la urgențe cu el, fără vlagă, palid ca varul. Două zile mai târziu, cuvintele de temut – leucemie limfoblastică acută. De-atunci, viața noastră a devenit un univers restrâns între patul 14, infuzomat, și tabla de desen de la capul lui Rareș.

– Știi, mami, când mă fac bine vreau să merg la școală, să nu mă mai chinuie nimeni cu injecții.
– Sigur că da, o să te duci, doar un pic de răbdare, îi zic, dar eu nu mai cred în promisiunea asta. Nici nu mai știu dacă o fac pentru el sau pentru mine, ca să nu mă prăbușesc de tot.

Nu vreau să-l mint, dar nu pot să-i zic adevărul. Să-i spun unui copil de opt ani că medicii nu știu dacă își va reveni? Să-l fac să trăiască fiecare zi cu groaza că s-ar putea să fie ultima? Îl privesc cum îi tremură mâinile pe jucăria de pluș – un ursuleț pe care îl adusese tatăl lui de la bâlci, înainte să înceapă răul cel mare.

Rareș nu ține minte când am început să ne certăm tot mai des, eu și Petru, soțul meu. Boala lui a scos din noi toată frica și toată neputința – am strigat, ne-am învinovățit, ne-am închis în camere diferite, fiecare cu suferința lui. Ultima dată, Petru s-a descărcat pe mine: „Dacă mergeam mai repede la doctor, dacă nu insistai să-i dai antibiotice alea acasă!” Cumva, mereu găsește cu ce să răsucească cuțitul. Nu e vina nimănui. Dar nici n-a mai venit la spital de câteva zile.

Azi, mama mă sună de la țară, de la Buhoci. „Cum e, fată?” Vocea ei e răgușită, amestec de teamă și oboseală. Nu-i mai spun decât „Tot la fel, fără noutăți”, dar știu că simte cum mă rup în două între Rareș și băiatul cel mic, Andrei, rămas cu ea. N-am mai apucat să-l sărut de noapte bună de aproape o lună. Mă simt o mamă pe jumătate.

În salonul nostru, copiii răgușesc de la citostatice și mamele tresar la fiecare semn că s-a terminat tratamentul. Ne salutăm, din priviri mai mult, fiindcă ne e frică să rostim lucruri prea grele. Uneori discutăm, pe fugă, despre viața de dincolo de spital – recoltele, prețul medicamentelor, înmormântările la care nimeni nu vrea să ajungă. Tanti Emilia, care-și pierde fetița de fiecare dată când îi cade părul în brațe, sau doamna Florea, cu băiatul cel mare student, dar cel mic pe patul de moarte. Toate ne dorim minuni, dar ele vin rar aici.

Într-o noapte, Rareș a avut febră mare și au venit doi medici pe fugă. M-au scos pe culoar. Am stat lipită de ușa salonului, rănită de țipetele lui Rareș și de propria mea neputință. Atunci, am înțeles ceva – nu mai pot controla nimic. Pot doar să stau lângă el, să țin de mână și să-mi citesc rugăciunea, până ce nu o să mai aibă pe cine să-l țină.

O lumânare pâlpâie la fereastra externatului. Astă seară, după ce i-am șters fruntea și am sărutat ochii lui obosiți, Rareș mi-a spus: „Mami, să nu plângi dacă trebuie să fiu plecat un pic”. Am simțit un pumn în stomac. El, care n-a avut voie să iasă în curte de luni de zile, vorbea deja ca și cum ar ști că trebuie să plece spre altceva. Nu mai avea chef de povești cu dinozauri sau cu roboți; voia doar să știm amândoi c-ar trebui să fie bine, chiar dacă o să doară.

Câteva ore mai târziu, afară plouă mărunt. Stau pe marginea patului și îi țin palma mică într-a mea. Ascult ticăitul ceasurilor de la terapie intensivă și mă gândesc la zilele când încă alergam cu căruciorul prin parc. La zilele în care Rareș mă ruga să-i mai citesc încă o dată povestea cu Greuceanu. La diminețile cu lapte cald și sandvișuri în mijlocul bucătăriei, toți patru, ca o familie întreagă, aceea pe care de mult n-o mai avem. Mă sufocă durerea.

În salon, asistenta Daniela îmi face semn să ies câteva minute. Rareș doarme liniștit, epuizat. Pe holul slab luminat, mă prind dintr-o dată plânsul. Îmi vine să urlu din toți rărunchii: de ce el, de ce noi, de ce atâta suferință într-o lume care habar n-are că un copil zâmbește, cântă și moare mai repede decât își imaginează cineva vreodată? Colegii de salon mă privesc compătimitor, fiecare cu tragedia lui la purtător.

Când mă întorc la el, Rareș mă visează. Răsuflă liniștit. Mă aplec și îi șoptesc la ureche tot ce n-am avut curaj: „Te iubesc, puiule. Dacă trebuie să pleci, să știi că nu o să mă supăr niciodată pe tine. Cât ai fost cu mine, eu am fost o mamă întreagă. Tu m-ai învățat cât de mult poate iubi o inimă.”

În noaptea asta, învăț să spun rămas-bun. Mă rog să facă Dumnezeu minunea de care ne agățăm cu disperare, dar mă rog și să găsesc curajul să-l las să se ducă, dacă asta e drumul lui.

Oare există vreun răspuns pentru rugăciunile unei mame care nu știe să renunțe? Oare, dacă aș fi putut schimba ceva, Rareș ar fi fost bine? Poate cineva să-mi spună cum să găsești puterea să iubești chiar și când dragostea înseamnă să spui adio?