Am fost umbra lui pentru 25 de ani. Când a reușit, mi-a spus că nu mai are nevoie de mine…

— Ce vrei să spui, Tavi? Nu mai suntem potriviți? Glasul mi-a ieșit stins, abia un fir de aer prins între dinți. În fața mea, la masa din bucătăria noastră mică din Dristor, soțul meu își muta privirea de la cana de cafea la mine. Mâinile îi tremurau ușor, dar nu mai mult decât mi-au tremurat mie ani la rând când îl așteptam noaptea, înghețată de griji. — Ești o femeie minunată, Ileana, dar simt că mă sufoc. Parcă nu mai avem nimic în comun. Simt că… Poate avem nevoie de altceva acum.

Am simțit cum mă lovește fiecare cuvânt ca un pumn. Mi-am amintit cum l-am cunoscut la balul de absolvire: el timid, eu visătoare. De atunci, toată viața mea s-a învârtit în jurul lui Tavian. El și firma lui de mobilă – un vis care a pornit de la nimic, în garajul umed al părinților săi din Popești-Leordeni. Eu coseam, el măsura. Eu făceam facturile, formularele, alergam la bancă, scriam mailuri chilipir pentru clienți dificili. El venea acasă târziu, epuizat, dar mereu cu ochii scânteind de idei. Aplaudam fiecare pas. Chiar și atunci când băiatul nostru, Radu, m-a întrebat de ce nu mai vin la ședințele cu părinții sau de ce nu mergem vara la mare.

— Mami, de ce ești mereu obosită? De ce tati e mereu plecat? Nu vreau să mai ieșim în parc? Avea doar șase ani și căuta alinare în brațele mele. L-am strâns tare, gândindu-mă că fac tot ce pot pentru el, pentru noi.

Anii au trecut și firma a crescut, dar între noi totul a început să se micșoreze. Întâi mesele în familie au devenit rare, apoi discuțiile. Tavi era tot mai prezent la televizor, la emisiuni pentru antreprenori, absent acasă. Venea cu premii, diplome, “Ai văzut ce reușit e bărbatul tău?”, zâmbeam, dar cu fiecare zâmbet mă simțeam mai mică.

— Merge excepțional, Ile, îți dai seama?! Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine la început, dar acum… Acum am firmă mare, am oameni, nu mai e ca înainte. Trebuie să mă înțelegi.

Nu puteam comenta. Cine eram eu față de secretarele sale, femei tinere, mereu aranjate, gata să râdă la glumele lui? Într-o dimineață, am găsit un mesaj pe telefon – nu erau cuvinte dulci, dar îi scria una dintre nou-angajate, Oana, despre o deplasare prelungită în Cluj. M-am prefăcut că nu văd, deși fiecare bănuială mă rodea pe interior.

La 50 de ani, am ajuns să nu mai știu cine sunt. Radu plecase la facultate la Timișoara, iar eu rămăsesem cuprinsă de liniște. Prea multă liniște, de parcă apartamentul devenise o carapace rece. Într-o seară, după ce Tavi m-a anunțat că nu mai vrea să locuim împreună, am pornit la pas pe străzile din București. Parcul IOR era pustiu și frigul mă izbea prin haină. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu cumva ar fi trebuit să-l las mai mult singur, să am propria viață. Să nu fiu umbra lui.

Chiar și prietenele mele, cele puține care mai rămăseseră, mă îndemnau demult: — Ileana, mai fă și altceva, du-te la cursurile alea de croitorie, pictează! Dar eu îi răspundeam mereu: — O să am timp după ce Tavi își pune firma pe roate. Cândva. Dar cândva s-a transformat, fără să-mi dau seama, în niciodată.

În primele săptămâni de război rece am plâns fiecare seară. Apoi am început să mă uit atent la ce a rămas din viața mea: fotografii cu noi, excursiile pe care nu le-am făcut, cărțile necitite din bibliotecă. Mi-am luat un jurnal și am început să notez tot ce simt. Într-o zi, am scris: “Ce se întâmplă cu femeile care nu mai au cui să se dăruiască? Cine le strânge în brațe când nu mai e nimeni de salvat?”

Tavi a venit într-o zi să-și ia hainele. Eram amândoi în prag, față în față. — Îmi pare rău, Ile, chiar cred că ai meritat mai mult. Poate am să-ți trimit banii pentru cursuri. Am simțit că mă insultă. Ce să mai învăț la vârsta asta? Cum să-mi reconstruiesc viața, când identitatea mea întreagă era legată de el?

Dar într-o sâmbătă, pe neașteptate, am primit un telefon de la Radu. — Mami, știu că ți-e greu. Te rog, nu te opri aici. Poate e momentul să fii și tu cineva pentru tine, nu doar pentru noi.

Cuvintele lui Radu au aprins ceva în mine. Am ieșit a doua zi în oraș, mi-am cumpărat o pânză și vopsele. Am început să pictez, de parcă toată tăcerea acumulată în anii aceia se revarsă acum pe pânză. Cu timpul, am cunoscut alte femei ca mine. Toate avem povestea noastră, toate am renunțat la noi cândva. Acum, stăm serile la ceai și râdem, plângem, vorbim fără să ne judecăm.

Mă întreb adesea dacă ar fi fost altfel dacă aș fi avut mai mult curaj, dacă m-aș fi pus pe primul loc măcar din când în când. Poate fiecare femeie ar trebui să-și răspundă: cât din mine ofer și ce mai păstrez pentru mine? Oare sacrificiul total aduce fericire cu adevărat, sau e doar o altă cale spre singurătate?