Dragostea la apusul vieții: Ultima mea alegere

— Tata, tu glumești, nu? Anca, fiica mea cea mare, cu părul alb ca făina și privirea dură, m-a fixat ca pe un străin. Au urmat câteva secunde de tăcere grea, în camera încălzită abia de sobă, în apartamentul meu mic din Bacău.

— Nu glumesc, Anca. M-am hotărât, mă însor cu Irina. Am nevoie de cineva lângă mine. Sunt bătrân, nu orb, am spus, tremurând ușor, dar ținându-mi vocea cât de ferm am putut.

Sergiu, băiatul cel mic, stătea pe marginea canapelei, răsucind cheile de la mașină între degete. Sufla greu, ca după o urcare lungă pe scări. — Tata, ai șaptezeci și cinci de ani! Mama abia a murit acum patru ani. Cum poți?… Cum ai putut să ne faci asta?

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Întrebările lor mă loveau necruțător și, deși înțelegeam durerea lor, inima mea tânjea după liniștea și căldura pe care doar Irina mi le aducea în fiecare zi. Ea nu era tânără, avea șaizeci și șapte de ani, văduvă ca și mine, dar râsul ei, compasiunea și felul în care mă lucra de la coaste, îmi dădeau sentimentul că nu sunt doar un bătrân nebăgat în seamă, ci un om care mai are ceva de trăit.

Mi-l amintesc pe Sergiu vorbind cu cumnatul lui, în sufragerie: — Ai văzut cum a ajuns tata? Nu-i mai pasă de nimic, doar de băbătâna aia… S-a dus mintea din capul lui.

Nu știau cât de tare mă dor cuvintele lor, spuneau că nu mai sunt lucid, că Irina vrea doar banii mei — o pensie și un apartament, asta era toată averea mea! Dar banii nu m-au încălzit niciodată, nici la război, nici după ce s-a dus Maria, consoarta mea de peste patruzeci de ani.

Am plecat în seara aceea pe jos, încet, sprijinindu-mă în baston, și m-am oprit în fața blocului Irinei. Mă aștepta, cu paltonul strâns pe ea, cu obrajii colorați. Mi-a prins mâna și, fără să spună nimic, am urcat la ea, unde a turnat două cești cu ceai. Mirosea a scorțișoară. — Nu te supăra pe ei, Petre. E greu să vadă că pentru tine viața merge mai departe. Ei cred că dragostea lor trebuie să fie de ajuns, dar nu pot umple golul.

Amuțit, i-am cuprins mâna. Da, nu pot umple golul. Noaptea visez mereu sunetul pașilor din vechea noastră casă, glasul Mariei care mă ceartă sau râde. Dimineața mă trezesc uneori cu ochii umezi. Toată lumea crede că suferința asta trebuie s-o duci singur, să ți-o închizi în suflet. Dar nu, nu pot. Sufletul mi-e încă viu.

După o săptămână, am anunțat nunta. Simplu, la primărie. Anca a refuzat să vină; cu lacrimi și-o furie mută, a spus că n-o să poată să mă privească niciodată la fel. Sergiu nici măcar n-a mai răspuns la telefon.

La cununie am fost doar noi doi, Irina și cu mine, și doi vecini drept martori. I-am pus inelul pe deget și, în acea clipă, am simțit cum din toată povara trecutului se desprinde o rază de lumină. Mă uitam la mâna ei, tremurândă, crescută din aceeași muncă și suferință ca și a mea. Nu eram niște tineri goniți de pasiune; eram doi oameni care n-avuseseră curajul să spună „Vreau să trăiesc cu adevărat, cât mi-a mai rămas”.

Primele luni au fost liniștite și dulci ca mierea. Ne plimbam prin parc, ne uitam seara la seriale, găteam împreună ciorbe ca la mama acasă. Dar liniștea se frângea mereu când veneau sărbătorile. Atunci, Anca și Sergiu mă sunau doar ca să-mi spună la mulți ani, scurt, ca un strigăt peste un pod de gheață.

Anul trecut, m-am îmbolnăvit rău. Două luni am căzut la pat, și Irina mi-a fost umăr, doctor, tot ce aveam. Îi simțeam grija și mila, și-n același timp mă punea pe picioare cu optimismul ei. Copiii n-au venit să mă vadă. Vecinii m-au întrebat de ce nu, dacă le-am făcut vreun rău. Am răspuns cu un zâmbet strâmb. Poate le-am făcut, dar nu pot să regret dragostea mea. Prețul e greu, dar viața pe care am avut-o fără Irina ar fi fost tristă, pustie.

Mă gândesc la Maria, mă gândesc la copii, la tot ce a fost. Mă doare. Dar și dragostea doare, la orice vârstă. Și poate greșeala cea mai mare nu e să suferi, ci să nu mai speri în ceva bun.

Odată, la mormântul Mariei, am vorbit cu Anca nesperat de sincer:

— Vreau doar să fiu fericit, fata mea. Înțelegi asta?

— Nu știu, tata. Mi-e greu… Dar poate într-o zi o să pot, a murmurat ea, cu ochii în pământ.

Acum, serile sunt încă reci, dorul mă apasă, dar Irina e lângă mine, cu o mână pe umerii mei obosiți. Mă întreb adesea: merită să pierzi tot pentru iubire, chiar dacă e târzie? Sau fericirea la apusul vieții cere un sacrificiu prea mare?

Eu încă nu știu. Dar poate voi, cei care citiți povestea mea, puteți să răspundeți: ce ați face voi în locul meu?