Am muncit o viață întreagă pentru casa fiicei mele, iar acum ginerele vrea s-o vândă. Povestea unei mame care nu știe dacă să lupte sau să renunțe.

— Mamă, nu înțelegi! E casa noastră acum, nu mai e doar a ta!
Vocea Andreei răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea proaspătă și mobilă veche, pe care am lustruit-o cu mâinile mele. Mă uit la ea, la ochii ei albaștri, aceiași pe care îi avea când era mică și venea plângând la mine cu genunchii juliți. Acum plânge altfel. Nu mai e fetița mea.
— Andreea, eu am muncit douăzeci de ani pentru casa asta. Am spălat scări, am cusut la croitorie, am făcut curățenie în casele altora. Am pus fiecare leu deoparte pentru tine. Cum să-mi ceri să stau și să mă uit cum o vindeți?
Ea oftează și-și trece mâna prin păr. În colțul camerei, Mihai, ginerele meu, stă cu brațele încrucișate și se uită la mine ca la un obstacol.
— Doamnă Maria, nu vrem să vă supărăm. Dar casa asta e prea mică pentru noi. Vrem să ne mutăm într-un apartament mai aproape de oraș. E decizia noastră, spune el pe un ton calm, dar rece.

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Îmi amintesc cum am cumpărat terenul pe când Andreea avea doar cinci ani. Cum am stat nopți întregi calculând fiecare bănuț. Cum am cărat saci de ciment cu mâinile crăpate și am ales fiecare faianță din banii mei. Cum am dormit pe saltea gonflabilă ca să pot plăti ratele la bancă. Totul pentru ea.

— Nu vreau să vă țin pe loc, dar casa asta e sufletul meu. E tot ce am reușit să fac în viață. Nu puteți măcar să vă gândiți la altă soluție? întreb cu voce tremurată.

Andreea se uită la Mihai. El ridică din umeri.

— Mamă, Mihai are dreptate. Avem nevoie de bani pentru avans la apartament. Și oricum, tu ai garsoniera ta. Nu rămâi pe drumuri.

Mă simt ca un obiect vechi, pus deoparte după ce și-a terminat rostul. Mă uit la pereții pe care i-am vopsit cu Andreea când era adolescentă și râdea că nu știe să țină pensula. La mobila pe care am cumpărat-o din banii de la nunta mea cu tatăl ei, Dumnezeu să-l ierte. La perdelele cusute de mine în serile lungi de iarnă.

— Dar nu vă gândiți că poate într-o zi o să aveți copii? Că poate o să vreți curte? Că aici ați putea crește o familie? încerc să le arăt ce văd eu.

Mihai oftează.

— Maria, vrem altceva. Vrem să fim aproape de serviciu, de grădinițe bune. Casa asta e frumoasă, dar nu ni se potrivește.

Andreea mă privește cu ochii umezi.

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să ne lași să decidem pentru noi.

Mă ridic încet de pe scaun și mă uit pe geam la cireșul din curte. L-am plantat când Andreea a intrat la liceu. Acum e mare și plin de flori albe. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute: serile când veneam acasă obosită și Andreea mă aștepta cu temele nefăcute doar ca să stăm împreună; zilele când nu mi-am cumpărat nimic nou ca să-i iau ei haine; anii în care am renunțat la orice vacanță ca să pun bani pentru viitorul ei.

Îmi vine să țip: „Nu aveți dreptul!” Dar mă opresc. Poate chiar nu mai am dreptul.

— Și dacă vindeți casa… ce se întâmplă cu mine? întreb încet.

Andreea vine lângă mine și mă ia de mână.

— Mamă, nu te lăsăm singură. Poți veni oricând la noi. Sau poate găsim ceva mai aproape de tine.

Dar știu că nu va mai fi la fel. Știu că odată vândută casa asta, tot trecutul meu se va risipi ca praful din podul pe care l-am curățat atâția ani.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin camerele mici, ating pereții, deschid dulapurile și simt mirosul vechi de lemn și lavandă uscată. Îmi vine să plâng, dar lacrimile nu mai vin. Mă gândesc la mama mea, cum a murit fără nimic al ei și cum mi-am promis că eu voi lăsa ceva copilului meu.

A doua zi mă duc la notar să întreb ce drepturi am. Îmi spune că dacă am trecut casa pe numele Andreei după nuntă, nu mai pot face nimic fără acordul ei și al lui Mihai.

Merg acasă și găsesc o scrisoare de la Andreea:

„Mamă,
Știu că te doare ce vrem să facem și îmi pare rău că trebuie să alegem alt drum decât ai visat tu pentru noi. Dar te rog să înțelegi: avem nevoie de un început al nostru. Casa asta va rămâne mereu parte din povestea noastră, dar trebuie să mergem mai departe.
Te iubesc,
Andreea”

Citesc scrisoarea de zeci de ori. Încerc să-mi spun că e normal ca părinții să lase copiii să-și trăiască viața. Dar doare al naibii de tare când vezi cum tot ce ai construit se destramă sub ochii tăi.

Într-o seară mă întâlnesc cu vecina mea, tanti Lenuța.

— Maria, las’ copiii să-și facă viața lor! Și eu m-am certat cu ai mei când au vândut apartamentul din centru… Dar până la urmă tot bine a fost!

Îi zâmbesc amar.

— Da’ dacă tot ce-am făcut a fost degeaba?

Ea mă bate pe umăr:

— N-a fost degeaba! Ai crescut un copil bun și i-ai dat un început! Restul… e treaba lor!

În seara aceea mă uit la poza cu mine și Andreea din ziua când i-am dat cheile casei: ea râdea cu lacrimi în ochi, eu plângeam de fericire. Acum plâng de neputință.

Oare cât valorează sacrificiul unei mame? Oare avem dreptul să cerem recunoștință sau trebuie doar să iubim necondiționat?

Voi ce ați face în locul meu?