Telefonul care mi-a schimbat viața: „Și tu mai visezi uneori la mine?”

— Și tu mai visezi uneori la mine?
Vocea aceea, joasă, aproape șoptită, mi-a înghețat sângele în vene. Mă aflam în bucătărie, cu mâinile încă înfășurate în punga de plastic, printre roșii și castraveți, când telefonul a vibrat pe masă. Era un număr necunoscut. În mod normal, aș fi ignorat, dar ceva, poate o presimțire, m-a făcut să răspund.
— Alo? am spus, încercând să-mi ascund ezitarea.
— Și tu mai visezi uneori la mine?
Am simțit cum mi se taie respirația. Era vocea lui Andrei. Nu-l mai auzisem de aproape zece ani, de când drumurile noastre s-au despărțit brusc, lăsând în urmă o tăcere grea, plină de cuvinte nespuse.
— Andrei? am șoptit, de parcă mi-era teamă că dacă rostesc numele, totul se va destrăma.
— Da, eu sunt. Scuză-mă că te sun așa, dar… nu știu, azi am simțit că trebuie să te aud.
Am închis ochii. M-am sprijinit de dulap, încercând să-mi adun gândurile. În camera de alături, fiica mea, Ilinca, își făcea temele. Soțul meu, Vlad, urma să ajungă acasă în jumătate de oră. Viața mea era, în aparență, liniștită. Dar vocea lui Andrei a deschis o rană veche, pe care o credeam vindecată.
— Nu știu ce să spun, am murmurat. De ce acum?
— Pentru că nu mai pot să tac. Pentru că, oricât am încercat, nu te-am uitat. Și pentru că am nevoie să știu dacă și tu… dacă și tu te mai gândești la mine.
Am simțit cum mă cuprinde furia. Cum îndrăznește să mă tulbure după atâta timp? După ce m-a lăsat baltă, fără explicații, într-o gară pustie din Iași, cu ochii plini de lacrimi și sufletul făcut bucăți?
— Andrei, nu e momentul. Am o familie, am o viață…
— Știu, știu, dar te rog, lasă-mă să-ți spun ceva.
Am ezitat. Apoi am auzit ușa de la intrare trântindu-se. Vlad era acasă.
— Trebuie să închid, am spus, aproape în șoaptă.
— Te rog, doar un minut.
Am rămas cu telefonul lipit de ureche, cu inima bătând nebunește.
— Ce vrei să-mi spui?
— Îmi pare rău. Pentru tot. Pentru că am fugit, pentru că nu am avut curaj să lupt pentru noi. Pentru că te-am lăsat să crezi că nu ai însemnat nimic pentru mine.
Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi.
— Nu trebuia să faci asta, Andrei. Nu după atâția ani.
— Știu. Dar nu mai pot să trăiesc cu regretul.
Vlad a intrat în bucătărie, zâmbind obosit.
— Ai ajuns, iubito? Ce faci, vorbești cu mama?
— Da, cu mama, am mințit, acoperind rapid telefonul.
Andrei a tăcut o clipă, apoi a spus:
— Dacă vrei să mă vezi, voi fi mâine la cafeneaua de lângă parc, la ora 5. Dacă nu vii, voi înțelege.
A închis. Am rămas cu telefonul în mână, tremurând. Vlad m-a privit curios.
— Ești bine?
— Da, doar… mama era puțin agitată.
Am încercat să mă comport normal, dar toată seara am fost absentă. Ilinca a observat prima.
— Mami, de ce ești tristă?
— Nu sunt tristă, iubita mea. Doar obosită.
Noaptea, nu am putut dormi. Amintirile au năvălit peste mine: plimbările cu Andrei pe malul Bahluiului, râsetele noastre, promisiunile făcute sub stele. Și apoi, despărțirea. Fără explicații, fără rămas-bun.
Dimineața, am privit-o pe Ilinca cum își pregătește ghiozdanul. Vlad mi-a lăsat un sărut pe frunte și a plecat la serviciu. Am rămas singură, cu gândurile mele.
La prânz, am sunat-o pe mama.
— Mamă, ți s-a întâmplat vreodată să nu poți uita pe cineva, oricât ai încerca?
— Of, fata mea… Da, mi s-a întâmplat. Dar viața merge înainte. Nu te întoarce în trecut, că nu găsești decât durere acolo.
Am închis, dar cuvintele ei nu m-au liniștit. La ora 5, am ajuns la cafenea. Andrei era acolo, cu același zâmbet trist.
— Mă bucur că ai venit, a spus el.
— Nu știu de ce sunt aici, am recunoscut.
— Pentru că și tu ai nevoie de răspunsuri.
Am stat de vorbă ore întregi. Mi-a povestit despre viața lui, despre greșelile făcute, despre frica de a nu fi destul de bun pentru mine. Mi-a spus că nu a iubit pe nimeni așa cum m-a iubit pe mine.
— Și acum? am întrebat, cu vocea tremurândă.
— Acum vreau doar să știi că te-am iubit. Și că, dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi fi aici.
Am plecat cu sufletul sfâșiat. Acasă, Vlad m-a întrebat dacă totul e în regulă.
— Da, totul e bine, am mințit din nou.
Dar nu era bine. Pentru prima dată în mulți ani, m-am întrebat dacă am făcut alegerea corectă. Dacă nu cumva, undeva, am lăsat o parte din mine în trecut.
În noaptea aceea, am visat cu Andrei. Și m-am trezit plângând.
Oare câți dintre noi trăim cu regrete ascunse, cu iubiri pierdute, cu întrebări fără răspuns? Oare e vreodată prea târziu să ne împăcăm cu trecutul?