La răscruce: Povestea Anei, a lui Mihai și a alegerilor care dor

— Nu vreau să mă căsătoresc, Ana! Nu acum, nu așa! vocea lui Mihai răsună în bucătăria mică, spartă de ecoul paharelor pe care le strângeam cu mâinile tremurânde. Mă uitam la el, încercând să-i citesc pe chip dacă e teamă sau indiferență. În burta mea, viața creștea deja de trei luni, iar eu nu mai aveam timp pentru ezitări.

— Mihai, nu e vorba doar despre noi doi. E despre copilul nostru! am spus cu glasul stins, aproape rugător. Dar el s-a ridicat brusc de la masă, evitându-mi privirea.

— Mama zice că nu are rost să ne grăbim. Că nu suntem pregătiți. Că o să ne stricăm viețile dacă facem pasul ăsta doar pentru că ai rămas însărcinată.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras pământul de sub picioare. Mama lui Mihai, doamna Stancu, nu mă plăcuse niciodată. Mereu găsea ceva de comentat la hainele mele, la felul în care vorbeam sau la faptul că părinții mei erau oameni simpli din satul vecin. Dar să aud acum că ea îi dictează viitorul copilului meu era prea mult.

— Și tu ce zici? Tu ce vrei? l-am întrebat, cu lacrimi în ochi.

— Nu știu, Ana… Nu știu! a răspuns el, și-a luat geaca și a ieșit trântind ușa.

Am rămas singură în apartamentul nostru mic din cartierul Militari, cu miros de cafea rece și pâine prăjită uitată pe masă. Am început să plâng în hohote, ghemuită pe scaunul vechi de lângă fereastră. Afară ningea încet, iar luminile blocurilor se aprindeau una câte una. M-am întrebat dacă cineva, undeva, simte aceeași durere ca mine.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la domnul Stancu, tatăl lui Mihai: „Ana, vreau să vorbim. Te rog să vii la noi.”

Am mers cu inima cât un purice. În sufrageria lor mare, cu mileuri peste tot și miros de supă de pui, domnul Stancu m-a privit cu ochii lui blânzi, dar triști.

— Ana, eu știu cum e să fii tânăr și speriat. Dar copilul ăsta are nevoie de părinți uniți. Mihai e încă un copil mare… Dar tu meriți respect. Și copilul vostru la fel.

Doamna Stancu a intrat în cameră cu o cană de ceai și a oftat zgomotos:

— Nu e vina Anei că s-a întâmplat asta, dar nici nu putem să-i stricăm viitorul lui Mihai pentru o greșeală.

— Greșeală? am întrebat eu printre dinți. Copilul meu e o greșeală?

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Domnul Stancu a bătut ușor cu palma în masă:

— Ajunge! Ana nu e singură aici. Dacă Mihai nu vrea să-și asume, eu o voi ajuta cum pot.

Am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat. Dar totodată m-am simțit și mai singură. Mihai nu dădea niciun semn. Zilele treceau greu; mergeam la muncă la supermarket, ascultam bârfele colegelor despre „fetele care rămân gravide din greșeală”, încercam să-mi ascund burta sub pulovere largi.

Într-o seară, mama mea m-a sunat:

— Ana, tu trebuie să faci ce simți tu că e bine. Nu ce zic alții. Dacă vrei să vii acasă, te primim cu brațele deschise.

Dar nu voiam să fug. Voiam ca Mihai să lupte pentru noi. Seara aceea am plâns din nou până târziu, gândindu-mă la cum ar fi fost dacă aș fi avut o familie normală.

După aproape două săptămâni de tăcere, Mihai s-a întors acasă. Avea ochii roșii și barba crescută.

— Ana… Îmi pare rău că am fugit. Mi-a fost frică. Mama m-a tot bătut la cap că nu sunt pregătit… Dar tata are dreptate. Nu pot să te las singură.

L-am privit lung:

— Nu vreau milă sau obligație. Vreau să fii aici pentru mine și pentru copilul nostru pentru că așa simți tu.

A venit lângă mine și m-a luat în brațe:

— Vreau să încercăm. Poate nu suntem pregătiți, dar cine e vreodată?

Am început să plâng din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel — un amestec de speranță și teamă.

Au urmat luni grele: vizite la doctor, certuri cu doamna Stancu care refuza să accepte că va fi bunică „prea devreme”, sprijin timid din partea domnului Stancu și telefoane lungi cu mama mea care mă încuraja să nu renunț la mine însămi.

Când s-a născut fetița noastră, Maria, am simțit că tot chinul a meritat. Mihai era acolo, ținându-mă de mână. Doamna Stancu a venit la spital abia după două zile și a privit-o pe Maria ca pe un străin.

Acum stau în camera micuță cu Maria în brațe și mă întreb: oare cât de mult ne influențează alegerile altora? Cât curaj trebuie să ai ca să-ți urmezi inima când toți trag de tine în altă direcție? Voi ce ați fi făcut în locul meu?