„Nora mea își crește copilul altfel și toată lumea râde de ea. Dar oare cine are dreptate?”

— Nu pot să cred, Andreea! Chiar așa ai scos-o pe Mara din casă? am izbucnit, cu vocea tremurândă, când am văzut-o pe nepoata mea în parc, îmbrăcată într-o salopetă groasă, cu căciuliță pe cap și pantofi sport, deși afară erau peste 25 de grade. Copiii din jur alergau în tricouri subțiri, cu genunchii goi și părul fluturând în vânt. Mara stătea stingheră pe o bancă, cu obrajii roșii și privirea în pământ.

Andreea, nora mea, s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți. — Mamă, te rog… Nu începe și tu. Știi că are probleme cu imunitatea. Medicul mi-a spus să fiu atentă.

— Dar nu vezi că râd copiii de ea? Uite la mamele acelea cum se uită! am continuat eu, simțind cum mi se strânge inima de rușine și furie. O femeie cu părul prins într-un coc strâns a trecut pe lângă noi și a șoptit ceva colegei ei, aruncând o privire lungă spre Mara. Am simțit că mă sufoc.

— Nu mă interesează ce zic ceilalți! a răspuns Andreea, dar vocea îi tremura. Eu știu ce e mai bine pentru copilul meu.

M-am așezat lângă Mara și i-am luat mâna mică în a mea. Era fierbinte. — Ți-e cald, puiule?

Mara a dat din cap încet, fără să mă privească. Mi s-a rupt sufletul. Am simțit un val de furie împotriva Andreei, dar și o vinovăție ciudată. Poate că exagerez? Poate că nu înțeleg ce înseamnă să fii mamă în ziua de azi?

Acasă, la masa de prânz, discuția s-a reaprins. Fiul meu, Radu, încerca să facă pe mediatorul.

— Mamă, Andreea citește tot felul de studii, merge la doctori… Nu e ca pe vremea ta. Acum toată lumea are păreri despre orice.

— Dar copilul suferă! am izbucnit eu. Nu vezi că nu are prieteni? Toți râd de ea! O să rămână cu traume!

Andreea a lăsat furculița jos și a început să plângă în hohote. — Nimeni nu mă înțelege! Voi credeți că mie îmi e ușor? Că nu-mi pasă? Mara s-a îmbolnăvit grav anul trecut! Am stat nopți întregi la spital! Nu mai pot să risc nimic!

Am tăcut. Mi-am adus aminte de nopțile când Radu era mic și făcea febră mare. Cum stăteam cu el în brațe și mă rugam să nu pățească nimic rău. Dar atunci nu aveam atâtea informații, atâtea sfaturi contradictorii.

În zilele următoare, am observat cum Andreea evita să iasă cu Mara în parc când era lume multă. O plimba doar dimineața devreme sau seara târziu. Mara devenea tot mai retrasă, vorbea tot mai puțin.

Într-o seară, am găsit-o pe Andreea plângând în bucătărie.

— Nu mai pot… Simt că toată lumea mă judecă. Mama mea zice că sunt nebună, tu mă critici mereu… Radu nu zice nimic, dar îl văd cât e de obosit… Și Mara… Nu știu dacă fac bine sau rău…

Am simțit pentru prima dată compasiune adevărată pentru ea. Am luat-o în brațe.

— Știi… Poate că nici eu nu am făcut totul perfect ca mamă. Poate că nici nu există perfecțiune. Dar cred că Mara are nevoie să fie fericită, nu doar sănătoasă.

Andreea m-a privit lung.

— Și dacă pățește ceva? Dacă iar ajungem la spital?

— Și dacă rămâne singură? Dacă nu știe să se apere? Dacă va crede mereu că e altfel?

A doua zi am mers împreună în parc. Am lăsat-o pe Mara să aleagă ce vrea să poarte. A venit într-o rochiță galbenă și sandale roz. Andreea tremura toată, dar a zâmbit când a văzut-o alergând după ceilalți copii.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că niciodată nu vom ști sigur ce e mai bine pentru copiii noștri. Dar știu că uneori judecăm prea repede și uităm cât de greu e să fii părinte.

Oare câți dintre noi au curajul să recunoască atunci când greșesc? Sau să accepte că uneori dragostea înseamnă să lași copilul să fie el însuși?