„Nu mai pot, mamă!” – O dimineață care mi-a schimbat viața și sfârșitul unei iubiri românești
„Nu mai pot, mamă! Nu mai pot!” am urlat în gând, în timp ce telefonul vibra insistent pe noptieră. Era ora 7:15 dimineața, iar vocea soacrei mele răsuna deja în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. „Andreea, încă dormi? Nu ți-e rușine? Marius trebuie să plece la muncă și n-are ce mânca! Ce fel de femeie ești tu?”
Am rămas nemișcată câteva secunde, cu ochii în tavan, încercând să-mi adun curajul. Marius sforăia liniștit lângă mine, fără grijă, fără vreo intenție să se ridice sau să mă ajute. M-am ridicat încet din pat, cu o greutate apăsătoare pe piept. M-am uitat la el și am simțit un amestec de furie și neputință. Era bărbatul pe care îl iubisem cândva pentru glumele lui proaste și zâmbetul cald, dar acum nu mai vedeam decât un copil mare, dependent de mine și de mama lui.
Am intrat în bucătărie și am început să pregătesc cafeaua. În timp ce apa fierbea, gândurile mi se învârteau haotic. De trei ani eram împreună și aproape doi locuiam împreună. La început totul părea frumos: ieșiri în parc, seri cu prietenii, planuri de vacanță. Dar încet-încet, responsabilitățile au căzut toate pe umerii mei. Eu făceam cumpărăturile, eu găteam, eu spălam hainele, eu plăteam facturile la timp. El? Se juca pe calculator sau se plângea că e obosit după muncă.
„Andreea, ai pus sare în omletă?” a strigat Marius din dormitor, fără să se deranjeze să vină până la bucătărie.
„Da, am pus”, am răspuns mecanic.
„Să nu uiți să-mi pui și niște cașcaval. Știi că așa îmi place.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mă trata ca pe o menajeră. Dar azi… azi ceva era diferit. Azi simțeam că nu mai pot. Că nu mai vreau.
Telefonul a început iar să sune. Era tot soacra mea. Am răspuns cu voce stinsă:
„Da, doamnă Elena?”
„Andreea, ai grijă să nu întârzie Marius la muncă! Știi că șeful lui nu suportă întârzierile. Și vezi să-i pui și un sandviș la pachet!”
„Da, sigur…”
Am închis și m-am sprijinit de chiuvetă. Lacrimile îmi curgeau fără să le pot opri. Nu mai eram eu. Eram doar o extensie a dorințelor lor. O fată bună care trebuie să tacă și să facă totul perfect.
Când Marius a intrat în bucătărie, nici măcar nu m-a privit. S-a așezat la masă și a început să butoneze telefonul.
„Ai pus destul cașcaval? Data trecută ai pus prea puțin.”
„Marius… tu chiar nu vezi cât mă chinui? Chiar nu contează deloc ce simt eu?”
A ridicat din umeri fără să se uite la mine.
„Hai măi, Andreea, nu începe iar cu dramele tale. Toate femeile fac asta pentru bărbații lor. Mama așa a făcut toată viața pentru tata.”
M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am realizat că nu va fi niciodată altfel. Că pentru el e normal ca eu să fiu sclava casei, iar el „bărbatul” care merită totul fără să ofere nimic.
După ce a plecat la muncă, am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului. Am privit masa plină de firimituri și farfurii nespălate și am izbucnit în plâns. Mi-am sunat mama.
„Mamă… nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa.”
Ea a tăcut o clipă.
„Andreea, tu știi cel mai bine ce ai de făcut. Dar nu te pierde pe tine pentru nimeni.”
Am stat toată ziua cu ochii în tavan, încercând să-mi adun curajul. Seara, când Marius s-a întors acasă, era nervos pentru că nu-i spălasem o cămașă.
„Ce-ai făcut toată ziua? Ai stat degeaba?”
Atunci am știut că e momentul. Am început să-mi strâng lucrurile în liniște.
„Ce faci? Unde pleci?”
„Plec acasă la mama. Nu mai pot trăi așa.”
A râs ironic.
„Hai măi, las-o baltă! O să-ți treacă până mâine.”
Dar nu mi-a trecut. Am plecat cu două genți și inima frântă. Pe drum spre gară mi-am dat seama cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să-l salvez pe el. Dar un bărbat care nu vrea să crească niciodată nu poate fi salvat de nimeni.
Acum stau în camera mea de acasă și încerc să mă regăsesc. Încerc să-mi aduc aminte cine eram înainte de a deveni „fata bună” pentru toată lumea.
Oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „nu mai pot” înainte să fie prea târziu?