„Nunta fiicei mele a devenit începutul unei rupturi pe care nu o pot repara”

— Atât? Doar atât ați putut să-mi dați? vocea Ioanei răsună în bucătăria noastră, tăind liniștea ca un cuțit. Ținea în mână plicul cu banii pe care i-am pus ca dar de nuntă, privindu-ne cu ochii umezi, dar nu de fericire.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mă uitam la ea, la fata mea, îmbrăcată încă în rochia albă, cu machiajul ușor șters după o noapte lungă de petrecere. Nu-mi venea să cred că după toate eforturile, după toate nopțile nedormite și discuțiile cu furnizorii, tot ce vedea era suma din plic.

— Ioana, am plătit totul pentru nunta asta. Rochia, restaurantul, muzica, fotograful… totul! am încercat să-i explic, simțind cum vocea mi se frânge.

— Și ce? Toți părinții dau bani la nuntă! La Andreea părinții i-au dat 5.000 de euro și tot au plătit și restaurantul! a răspuns ea, ridicând tonul.

Soțul meu, Mihai, stătea lângă mine, cu mâinile încrucișate pe piept. Îl vedeam cum se abține să nu răbufnească. El nu e omul vorbelor multe, dar când îl doare ceva, se vede pe fața lui.

— Ioana, nu suntem Andreea și nici nu avem banii părinților ei. Am făcut tot ce am putut ca să ai o nuntă frumoasă. Ai avut tot ce ai vrut: formație live, candy bar, aranjamente florale deosebite… Știi cât ne-a costat totul? a spus Mihai, încercând să-și păstreze calmul.

Ioana a oftat și a lăsat capul în jos. Pentru o clipă am sperat că va înțelege. Dar apoi a ridicat privirea și a spus:

— Nu contează. M-am simțit prost când am văzut cât ați pus în plic. Toată lumea întreba cât am primit de la voi. M-am simțit umilită.

M-am prăbușit pe scaun. Nu știam ce să mai spun. În mintea mea rulau toate momentele din ultimele luni: cum am renunțat la concediu ca să avem bani pentru nuntă, cum am stat nopți întregi calculând bugetul, cum am negociat fiecare leu cu patronul restaurantului.

— Ioana, nu e vorba doar de bani. E vorba de dragoste și de sacrificiu. Am vrut să-ți facem ziua specială… am spus încet, aproape șoptit.

— Dar eu voiam să simt că sunt importantă pentru voi! a izbucnit ea din nou.

Mihai s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas doar eu și Ioana, două femei din generații diferite, despărțite de o sumă de bani și de o neînțelegere care părea de netrecut.

Mi-am amintit de propria mea nuntă. Mama mi-a dat o pereche de cercei vechi și un buchet de flori din grădină. Atunci mi s-a părut puțin, dar acum îi înțeleg gestul. Era tot ce putea să-mi ofere.

— Ioana, știi cât ne-a costat nunta ta? Aproape 15.000 de euro. Am pus tot ce aveam deoparte pentru tine. Nici nu știu dacă o să ne mai permitem vreodată o vacanță sau să schimbăm mașina… Dar am făcut-o pentru tine! am spus cu lacrimi în ochi.

Ea s-a uitat la mine lung, fără să spună nimic. Poate că în mintea ei încă se derula comparația cu prietenele ei, cu sumele primite de la alți părinți.

— Și Radu? Familia lui nu a dat nimic? am întrebat eu încercând să schimb subiectul.

— Doar verighetele. Mama lui a zis că nu are bani și că oricum e treaba voastră să vă ocupați… a răspuns Ioana cu un ton resemnat.

M-am simțit trădată nu doar de fiica mea, ci și de soarta care ne-a pus în această situație. Am muncit toată viața ca să-i ofer tot ce e mai bun și acum mă simțeam ca și cum totul ar fi fost în zadar.

În zilele următoare, Ioana abia ne-a vorbit. S-a mutat la Radu și nu ne-a mai sunat decât rar. La fiecare aniversare sau sărbătoare mă întrebam dacă va veni sau dacă va găsi un motiv să stea departe.

Când am împlinit 30 de ani de căsnicie, i-am trimis un mesaj: „Te iubim și ne e dor de tine.” Mi-a răspuns sec: „Sunt ocupată.”

Mihai s-a închis și mai mult în el. Seara stăm la masă în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Uneori îl aud oftând adânc și știu că se gândește la Ioana.

Au trecut luni și rana nu s-a vindecat. Oamenii din sat ne întreabă mereu ce mai face fata noastră. Le zâmbesc politicos și spun că e bine, dar în sufletul meu simt un gol imens.

Mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă. Poate trebuia să punem mai mulți bani în plic și să lăsăm nunta mai modestă? Sau poate că lumea asta modernă pune prea mult preț pe aparențe și prea puțin pe sentimente?

Noaptea mă trezesc adesea cu gândul la Ioana copil, cum venea alergând la mine cu genunchii juliți și mă striga „mami”. Acum pare atât de departe…

Oare va veni vreodată ziua când va înțelege cât am sacrificat pentru ea? Sau banii vor rămâne mereu mai importanți decât dragostea noastră?