După moartea tatălui meu, am dat-o afară pe partenera lui: familia mă urăște, dar nu regret. Povestea unei decizii care a rupt totul.

— Nu ai niciun drept să mă dai afară din casa asta! vocea Ioanei răsuna în holul rece, printre cutiile cu haine și mirosul greu de tămâie care încă plutea după parastasul de șase săptămâni. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar ochii mamei, roșii de plâns, mă priveau din capătul coridorului, fără să spună nimic. Fratele meu, Andrei, stătea cu spatele la noi, prefăcându-se că citește mesajele de condoleanțe pe telefon. În acea clipă, am simțit că tot ce a fost vreodată cald și sigur în viața mea s-a transformat într-un câmp minat.

Tata murise brusc, la 62 de ani, după o viață de muncă la CFR și o pensie care abia îi ajungea să-și plătească medicamentele. După divorțul de mama, se legase de Ioana, o femeie cu 15 ani mai tânără, pe care noi, copiii lui, n-am putut-o accepta niciodată cu adevărat. De fiecare dată când veneam acasă, simțeam că nu mai e locul meu. Tata râdea altfel cu ea, gătea altfel pentru ea, iar eu mă simțeam ca un musafir străin în propria copilărie.

Când l-am văzut în sicriu, cu fața împăcată și mâinile împreunate pe piept, am simțit un amestec ciudat de furie și vinovăție. Nu-i spusesem niciodată cât de tare m-a durut să-l văd fericit cu altcineva decât cu mama. Nu-i spusesem niciodată cât de mult îl iubeam. Și acum era prea târziu.

După înmormântare, Ioana a rămas în apartamentul nostru din Dristor ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Își făcea cafeaua la aceeași oră, asculta aceleași știri la radio și îmi cerea să-i aduc pâine proaspătă când veneam pe la ea. Mama locuia într-o garsonieră la periferie, iar eu și Andrei ne întorceam fiecare la viețile noastre — eu profesoară de română la liceu, el IT-ist într-o firmă mică din Pipera.

Dar ceva mocnea în mine. În fiecare noapte mă întorceam acasă și mă gândeam: „De ce stă ea acolo? De ce nu pleacă? De ce trebuie să-mi văd amintirile risipite printre lucrurile ei?”

Într-o seară, după ce am găsit o fotografie cu tata și Ioana la mare — el zâmbea larg, ea îl ținea de mână — am simțit că nu mai pot. Am sunat-o pe mama:

— Nu mai suport! Parcă tata nici n-ar fi fost al nostru…

Mama a oftat greu:

— E casa voastră. Fă ce crezi că trebuie.

A doua zi am venit hotărâtă. Ioana era în bucătărie, făcea ciorbă. I-am spus direct:

— Ioana, trebuie să pleci. Casa asta e a noastră. Tata s-a dus…

A lăsat polonicul jos și m-a privit lung:

— Știu că nu m-ați vrut niciodată aici. Dar eu l-am iubit pe tatăl tău…

— Nu contează! Nu mai poți sta aici! Am vorbit cu avocatul, ai la dispoziție două săptămâni.

A izbucnit în plâns și a început să strige:

— Voi nu știți nimic! Eu am avut grijă de el când voi erați prea ocupați cu viețile voastre! Eu i-am ținut mâna când a murit!

Andrei a venit din sufragerie și m-a tras deoparte:

— Ești nebună? Ce vrei să faci? S-o arunci în stradă?

— Nu e strada! Are unde să meargă! S-a folosit destul de tata!

A urmat o ceartă cumplită. Mama a venit a doua zi și a încercat să o convingă pe Ioana să plece fără scandal. Dar Ioana s-a încăpățânat. A spus că tata i-a promis că va avea grijă de ea mereu, că îi va lăsa casa măcar până se pune pe picioare.

Am ajuns la notar. Testamentul era clar: apartamentul rămânea mie și lui Andrei. Ioana nu avea niciun drept legal. Dar moral? Cine poate spune?

Zilele următoare au fost un coșmar. Andrei nu mi-a mai vorbit decât prin mesaje scurte și reci: „Ai rezolvat?” „A plecat?” Mama plângea la telefon: „Nu vreau să te urască fratele tău…” Vecinii mă priveau pe sub sprâncene: „Săraca femeie… uite ce i-au făcut copiii lui Ghiță…”

Ioana a plecat într-o dimineață ploioasă, cu două valize și o privire care m-a urmărit mult timp după aceea. Am rămas singură în apartamentul gol, printre hainele tatei care încă miroseau a apă de colonie ieftină și a tutun.

Au trecut luni de atunci. Familia mea s-a rupt în două: Andrei nu mai vine la mesele de duminică, mama vorbește doar despre vreme sau despre pensia ei mică. Eu mă trezesc uneori noaptea și mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus tot ce mai era viu între noi.

La școală predau Eminescu despre dor și pierdere și mă gândesc că nimeni nu ne pregătește pentru momentul când trebuie să alegem între dreptate și inimă.

Oare câți dintre noi ar fi făcut altfel? Oare chiar putem judeca inima celui care rămâne când totul se prăbușește?