Soțul meu a vrut să trecem casa pe numele copiilor. De atunci, nimic nu a mai fost la fel…

— Tu chiar crezi că e o idee bună? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la Mihai peste masa din bucătărie. Era târziu, copiii dormeau deja, iar lumina galbenă din bucătărie făcea umbre ciudate pe fața lui.

— E pentru binele lor, Livia. Dacă ni se întâmplă ceva, măcar casa rămâne la copii, nu ajunge pe mâna statului sau… altcuiva, a spus el, evitând să mă privească în ochi.

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. De optsprezece ani eram împreună. Am trecut prin multe: lipsuri, certuri, împăcări, bucurii mărunte și griji mari. Dar niciodată nu am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare ca acum.

— Mihai, tu ai mai trecut printr-un divorț. Știi ce înseamnă să pierzi totul. Dar noi… noi suntem altfel, nu? am încercat să-l fac să vorbească deschis.

A oftat adânc și a început să-și frământe mâinile. — Livia, nu vreau să ajungem ca mine și cu Ana. Nu vreau ca Mara să sufere cum a suferit Andreea când am plecat de acasă.

Andreea era fiica lui din prima căsătorie. O vedeam rar, de obicei de sărbători sau la aniversări. Întotdeauna am simțit o distanță între noi, ca și cum eram o piesă străină în povestea lor veche.

— Dar de ce acum? De ce tocmai acum vrei să faci asta? am insistat.

— Pentru că simt că trebuie să-i protejăm pe copii. Și… poate și pentru că nu vreau să repet greșelile trecutului.

Am tăcut. În mintea mea se învârteau tot felul de gânduri negre. Dacă Mihai vrea să mă lase? Dacă are pe altcineva? Dacă vrea să mă scoată din viața lui încet-încet?

A doua zi am încercat să mă port normal. Am făcut cafeaua, am pregătit pachețelele copiilor pentru școală, am zâmbit mecanic când Mara mi-a spus că are teză la matematică. Dar în sufletul meu era furtună.

Seara, după ce Mihai s-a dus la serviciu (lucra în ture la fabrica din oraș), am sunat-o pe mama.

— Mamă, Mihai vrea să trecem casa pe numele copiilor. Tu ce ai face?

Mama a tăcut câteva secunde. — Livia, tu știi cel mai bine ce fel de om e Mihai. Dar ai grijă… lumea se schimbă când e vorba de avere.

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea.

În zilele următoare, Mihai a început să fie tot mai distant. Vorbea puțin, evita subiectul casei și petrecea mai mult timp la serviciu sau cu prietenii lui vechi. Am început să bănuiesc că ascunde ceva.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, l-am confruntat:

— Mihai, spune-mi adevărul! E altcineva? Sau vrei să divorțăm?

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit peste față.

— Nu! Cum poți să crezi asta? Livia, eu doar vreau să fie copiii bine… Nu vreau ca Mara și Vlad să treacă prin ce a trecut Andreea.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

A tăcut din nou. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt.

În zilele care au urmat am început să mă uit altfel la el. Fiecare gest mi se părea suspect. Fiecare mesaj pe telefon era un motiv de suspiciune. Am început să-l urmăresc fără să vreau: cu cine vorbește, unde merge, cât stă la serviciu.

Într-o zi am găsit o hârtie ascunsă printre actele lui: o cerere de consultanță juridică pentru partaj voluntar.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Când l-am confruntat din nou, a recunoscut:

— Da, m-am interesat ce ar fi dacă… dacă ne-am despărți. Dar nu pentru că vreau asta! Ci pentru că mi-e frică. Mi-e frică să nu stric totul iar…

Am izbucnit în plâns.

— Mihai, eu nu vreau nimic altceva decât să fim o familie! De ce nu poți avea încredere în mine?

A venit lângă mine și m-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp, l-am simțit aproape.

— Livia, îmi pare rău… Trecutul meu mă bântuie. Îmi e teamă că dacă pățesc ceva sau dacă ne certăm rău… copiii vor suferi ca Andreea. Nu vreau asta.

Am stat mult timp așa, fără cuvinte.

În zilele următoare am decis împreună să mergem la un consilier de familie. Am vorbit deschis despre temerile noastre, despre trecutul lui Mihai și despre nesiguranța mea.

Nu știu dacă vom reuși să trecem peste toate rănile astea. Dar știu că nu mai pot trăi cu suspiciuni și frică.

Acum mă uit la casa noastră altfel: nu ca la o avere de împărțit, ci ca la un loc unde am crescut împreună, cu bune și rele.

Mă întreb: câți dintre noi ne pierdem liniștea pentru niște acte sau pentru teama de a nu fi răniți din nou? Merită oare să sacrificăm dragostea pentru siguranța materială?