Fiica mea vrea să-și vândă partea din apartament: Povestea unei mame care riscă să rămână pe drumuri din cauza propriilor copii

— Nu pot să cred, Andreea! Cum poți să faci asta? Am vocea tremurândă, iar mâinile îmi sunt reci ca gheața. Stau în mijlocul sufrageriei, cu actele pe masă, și mă uit la fiica mea, care evită să mă privească în ochi.

— Mamă, am nevoie de bani. Nu mai pot sta așa, cu ratele la bancă și cu salariul care nu-mi ajunge nici pentru chirie. E partea mea din apartament, am dreptul să fac ce vreau cu ea, răspunde ea, încercând să-și păstreze calmul.

Simt cum mi se strânge inima. Apartamentul acesta l-am primit de la părinții mei, Dumnezeu să-i ierte. Aici am crescut, aici mi-am crescut copiii, aici am plâns și am râs o viață întreagă. Când soțul meu, Ion, s-a stins acum zece ani, am rămas doar eu cu Andreea și cu fratele ei mai mic, Radu. Am muncit pe brânci să nu le lipsească nimic. Și când au crescut, m-am gândit că cel mai corect ar fi să le las lor apartamentul, să nu se certe după ce nu voi mai fi.

Am făcut actele la notar: fiecare copil primește jumătate. Am crezut că așa le asigur liniștea și viitorul. Dar n-am știut că liniștea mea va fi cea care va dispărea prima.

— Și eu unde o să stau? întreb încet, aproape șoptit.

Andreea oftează și se uită la telefonul ei scump, pe care sigur l-a luat în rate.

— Mamă, nu știu… Poate te înțelegi cu noii proprietari. Sau poate… poate te muți la Radu.

Radu! De când s-a însurat cu Alina, n-a mai venit pe la mine decât de două ori pe an. Alina nu mă suportă, zice că „mă bag prea mult în viața lor”. Dar dacă aș ajunge la ușa lor cu o valiză? M-ar primi? Sau m-ar privi ca pe o povară?

— Nu pot să cred că ai ajuns să mă dai afară din casa mea! izbucnesc printre lacrimi.

Andreea ridică tonul:

— Nu te dau afară! Dar nu mai pot, mamă! Nu vezi cât de greu e să trăiești în București? Toți prietenii mei au deja apartamentele lor! Eu stau cu chirie și plătesc cât jumătate din salariu! Tu ai pensia ta, te descurci!

Pensia mea… O pensie de 1.800 de lei după 35 de ani de muncă la fabrică. Din care plătesc întreținerea, lumina, medicamentele pentru tensiune și diabet. De multe ori mă gândesc de două ori dacă să-mi iau o pâine sau un litru de lapte.

— Dacă vinzi partea ta… cine știe cine o cumpără? Dacă mă dau afară? Dacă mă trezesc pe drumuri?

Andreea oftează iar și se ridică de pe scaun:

— Nu cred că se va ajunge acolo. O să găsim o soluție. Dar eu nu mai pot aștepta.

O văd cum își ia geanta și pleacă trântind ușa. Rămân singură în apartamentul care nu mai e al meu de fapt. Mă uit la pozele de pe perete: eu tânără, cu Ion lângă mine, Andreea și Radu copii, râzând la mare. Unde am greșit? De ce copiii mei nu mai simt că familia e cel mai important lucru?

A doua zi îl sun pe Radu. Îmi răspunde după câteva minute.

— Mamă, sunt la serviciu. Ce s-a întâmplat?

Îi spun totul printre suspine. Radu tace o vreme.

— Nu cred că Andreea ar face una ca asta… Dar dacă vrea să vândă, ce putem face? E dreptul ei.

— Și eu? Unde mă duc?

— Mamă… Poate găsim ceva. Poate te muți la noi o perioadă.

Îl aud cum șoptește ceva către Alina. Apoi revine:

— Dar nu prea avem spațiu… Știi cum e cu copiii mici…

Închid telefonul și simt că mă prăbușesc. Mă uit la mobila veche, la covorul persan pe care l-am primit cadou de nuntă. Toate amintirile mele sunt aici. Cum să plec? Cum să las totul?

În zilele următoare, Andreea vine cu un agent imobiliar. Îmi aruncă priviri vinovate, dar nu zice nimic. Agentul se uită peste tot, face poze, vorbește despre „potențial” și „investiție”. Eu stau ca o umbră în colțul camerei.

Seara mă sună vecina de la trei, tanti Maria.

— Ce faci, dragă? Am văzut niște străini pe la tine…

Îi spun totul și ea oftează:

— Vai de noi… Copiii din ziua de azi nu mai au inimă! Eu am trecut prin asta cu băiatul meu… M-a dat afară din casă după ce i-am trecut-o pe nume!

Nu pot dormi noaptea. Mă gândesc la părinții mei: oare ei ce-ar fi făcut? Oare am greșit când am vrut să fiu corectă?

Într-o dimineață primesc un telefon de la Andreea:

— Mamă… Am găsit cumpărător. Trebuie să semnez actele săptămâna viitoare.

Simt că mi se taie respirația.

— Și eu?

— O să vedem atunci… Poate vor accepta să stai aici cu chirie o vreme…

Cu chirie! În casa mea! Mă simt umilită ca niciodată.

În ziua semnării actelor merg la notar cu inima cât un purice. Cumpărătorii sunt un cuplu tânăr, zâmbitori. Îmi spun că vor să renoveze totul și că „nu-i deranjează” dacă mai stau câteva luni până îmi găsesc altceva.

După ce semnează toți actele, Andreea îmi spune încet:

— Îmi pare rău, mamă… Dar n-am avut de ales.

O privesc lung și nu mai spun nimic. Merg acasă și mă așez pe patul vechi. Simt că tot ce am construit o viață întreagă s-a dărâmat într-o clipă.

Acum stau și mă întreb: oare merită să fii corect cu copiii tăi? Oare dragostea de mamă mai contează când banii devin mai importanți decât familia? Voi ce ați fi făcut în locul meu?