„Fiul nostru nu a mai venit de Paște. Nora mea spune că mereu vrem ceva de la el. Oare chiar am greșit cu ceva?”

— Iar nu vine, Ionel, iar nu vine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la telefonul pe care nu-l mai lăsam din mână de două zile.

Soțul meu, Ionel, s-a uitat la mine peste ziar, oftând adânc, ca și cum ar fi vrut să mă liniștească, dar nici el nu mai avea putere să spună nimic. Era deja a treia oară când fiul nostru, Andrei, ne anunța în ultimul moment că nu poate veni acasă de sărbători. De data asta, nici măcar nu a sunat el. Mi-a trimis un mesaj sec: „Mamă, nu venim anul ăsta. Avem multe pe cap. Sărbători fericite!”

Am simțit cum mi se strânge inima. Am început să mă plimb prin bucătărie, printre ouăle roșii și cozonacii abia scoși din cuptor. Mirosea a copilărie și a sărbătoare, dar casa era goală și tăcută. M-am oprit lângă geam și am privit în gol spre poartă, de parcă tot mai speram să-i văd mașina oprindu-se în fața casei.

— Nu te mai necăji, Marioara, mi-a spus Ionel încet. Poate are dreptate nora ta… Poate chiar suntem prea insistenți.

— Cum să fim insistenți? Doar l-am rugat să vină acasă de Paște! Nu l-am văzut de Crăciun, nici de ziua lui… Ce-i așa mult?

Ionel a dat din umeri. Știam că și el suferă, dar nu vrea să arate. De când s-a însurat Andrei cu Alina, parcă s-a schimbat totul între noi. La început am încercat să mă apropii de ea. I-am făcut prăjituri când au venit prima dată împreună, i-am dat rețeta de zacuscă pe care o știa toată lumea în sat. Dar ea era mereu rece, distantă, ca și cum fiecare gest al meu era o invazie.

— Marioara, poate că nu-i place la țară… Poate vrea altceva pentru Andrei…

— Dar ce vrea? Să uite de părinți? Să nu mai știe de unde a plecat?

M-am așezat pe scaun și am început să plâng în tăcere. Nu voiam să mă vadă Ionel așa, dar nu mai puteam ține în mine. M-am gândit la toate momentele când Andrei era mic și venea alergând acasă cu genunchii juliți, la serile când îi citeam povești sau la zilele când mergeam împreună la biserică de Paște.

Telefonul a vibrat din nou. Era un mesaj de la vecina mea, Viorica:

„Marioara, vine Andrei acasă? Să-i spun lui Nicu să-l ajute cu bagajele?”

Am simțit un nod în gât. Ce să-i răspund? Că fiul meu nu mai are timp pentru părinți? Că nora mea îl ține departe?

Am ieșit în curte și am început să ud florile. Mâinile îmi tremurau pe stropitoare. Dincolo de gard, Viorica stătea rezemată de poartă.

— Ce faci, Marioaro? Nu-i vezi nici anul ăsta?

— Nu vin… Au treabă…

Viorica a dat din cap cu milă.

— Știi cum e… Copiii din ziua de azi… Nici ai mei nu mai vin decât rar. Dar măcar sună…

M-am simțit și mai singură. Am intrat în casă și m-am uitat la poza lui Andrei de pe raft. Era din clasa a douăsprezecea, cu zâmbetul lui larg și ochii luminoși. Unde s-a dus băiatul meu? Cum am ajuns aici?

Seara, Ionel a încercat să deschidă subiectul la cină.

— Poate ar trebui să vorbim cu Andrei… Să-i spunem ce simțim.

— Și ce să-i spun? Că mă doare că nu vine? Că mi-e dor de el? Că mă simt ca o străină în propria casă?

Ionel s-a ridicat brusc de la masă.

— Marioara, eu cred că Alina are ceva cu noi. Ți-am spus de atunci, de la nuntă, că nu ne place. Ți-ai adus aminte cum s-a uitat la noi când i-ai dat colacul?

— Da… Dar e soția lui! Ce pot face?

A doua zi am prins curaj și l-am sunat pe Andrei. Mi-a răspuns după câteva secunde.

— Mamă… sunt la serviciu…

— Andrei, voiam doar să te întreb dacă ești bine… Dacă ai nevoie de ceva…

A oftat.

— Mamă, totul e bine. Dar Alina zice că mereu vreți ceva de la mine. Când vin acasă, trebuie să repar gardul, să tai lemnele… Niciodată nu stăm pur și simplu.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Andrei… Eu doar vreau să te văd! Nu-mi trebuie nimic! Dacă vrei doar să stai pe bancă cu noi și să bem o cafea, e destul…

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… Alina zice că dacă tot iau liber de la serviciu, ar trebui să petrecem timpul doar noi doi sau cu copiii noștri… Nu-i place la voi acasă… Zice că e prea mult zgomot, prea mult praf…

Mi-au dat lacrimile.

— Și tu ce vrei, Andrei?

A tăcut din nou.

— Nu știu… E greu…

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am stat mult timp pe marginea patului, încercând să găsesc unde am greșit. Oare chiar am cerut prea mult? Oare tradițiile noastre nu mai înseamnă nimic pentru copiii noștri?

În ziua de Paște am pus masa ca pentru oaspeți: ouă roșii, pască, cozonac. Am aprins lumânarea și am spus „Hristos a înviat!” doar pentru mine și Ionel. Casa era tăcută ca niciodată.

M-am uitat lung la poza lui Andrei și m-am întrebat: Oare chiar am greșit undeva? Sau pur și simplu copiii cresc și uită cine i-a crescut? Voi ce credeți? Cum ar trebui să procedez ca mamă?