„Mi-a spus că nu mai poate: Nora mea mă sună și se plânge că fiul meu nu o mai ajută deloc acasă. Dar oare nu i-am spus de la început?”

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? Nu mai suport să fac totul singură! Vocea Ioanei răsuna disperată în telefon, iar eu, Maria, stăteam cu receptorul lipit de ureche, simțind cum mi se strânge inima. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna plângând. Fiul meu, Andrei, nu o mai ajuta deloc prin casă.

M-am așezat pe marginea patului, cu ochii la perdeaua care flutura ușor în vânt. Parcă vedeam din nou scena de acum șapte ani, când Andrei mi-a adus-o pe Ioana acasă pentru prima dată. O fată blândă, cu ochi mari și visători, mereu cu zâmbetul pe buze. Atunci i-am spus: „Ioana, ai grijă să nu-l răsfeți prea tare pe Andrei. Dacă îl obișnuiești să-i faci totul, așa va rămâne.” A râs atunci și mi-a zis: „Lăsați, doamnă Maria, că ne descurcăm noi.”

Dar n-a trecut mult și am văzut cum îi punea mâncarea în farfurie, îi aducea cafeaua la pat și îi strângea hainele aruncate prin toată casa. Andrei se obișnuise repede cu acest răsfăț. Îi spuneam Ioanei din când în când: „Lasă-l să-și strângă singur lucrurile. Nu-i face totul!” Dar ea mă asigura că e bine așa, că îi place să aibă grijă de el.

Acum, după doi copii și o casă la marginea Bucureștiului, Ioana era epuizată. Andrei venea de la serviciu, se trântea pe canapea cu telefonul în mână și aștepta să fie servit. Copiii țipau, vasele se adunau în chiuvetă, iar Ioana se simțea tot mai singură.

— Mamă, am încercat să-i spun frumos. I-am zis că nu mai pot, că am nevoie de ajutor. Știi ce mi-a răspuns? „Ce mare lucru faci? Și mama mea făcea totul singură!”

Am simțit cum mă cuprinde furia. Cum putea Andrei să spună așa ceva? Eu am muncit toată viața pentru el și pentru tatăl lui. Dar nu pentru că așa trebuia, ci pentru că nu aveam de ales. Fostul meu soț era un bărbat dificil. Acum are altă familie și îi face viața amară altei femei. Eu am scăpat, dar Andrei… Andrei a crescut văzându-mă mereu ocupată, mereu obosită.

— Ioana, dragă, ți-am spus de la început… Nu trebuia să-l lași să se obișnuiască așa. Dar acum… ce pot face eu?

— Nu știu! Poate dacă i-ai vorbi tu… Poate dacă i-ai spune că nu e normal ce face…

Am oftat adânc. Să-i spun eu? Să mă bag între ei? Dacă se supără Andrei? Dacă Ioana mă acuză că țin partea fiului meu? Și totuși… nu puteam să stau deoparte.

În acea seară am mers la ei acasă. Copiii alergau prin sufragerie, iar Ioana încerca să strângă jucăriile împrăștiate peste tot. Andrei stătea cu ochii în televizor.

— Bună seara, mamă! Ce surpriză! a zis el fără să-și ridice privirea.

— Bună seara, Andrei. Putem vorbi puțin?

A oftat și a dat din cap.

— Andrei, știi cât te iubesc. Dar vreau să-ți spun ceva ca mamă: nu e corect ce faci cu Ioana. Nu e sluga ta! Are nevoie de ajutorul tău. Casa asta e și a ta, copiii sunt și ai tăi.

A tăcut câteva clipe, apoi a ridicat din umeri:

— Mamă, tu ai făcut totul singură ani de zile…

— Da, dar nu pentru că am vrut! Pentru că n-am avut de ales! Și am suferit enorm. Tu vrei ca soția ta să sufere la fel?

Ioana s-a retras în bucătărie cu ochii în lacrimi. Am mers după ea și am îmbrățișat-o.

— Îmi pare rău că ai ajuns aici… Poate ar fi trebuit să insist mai mult atunci…

— Nu e vina dumneavoastră… Eu am crezut că dacă îi arăt cât îl iubesc și îi fac toate poftele, o să mă aprecieze mai mult…

Am rămas până târziu în noapte la ei. Am vorbit mult cu Andrei. La început s-a apărat, apoi a început să-și dea seama că ceva nu e în regulă.

— Poate ai dreptate, mamă… Dar nici eu nu știu cum să schimb lucrurile acum…

— Începe cu pași mici. Ajut-o la vase. Du gunoiul. Joacă-te cu copiii ca să poată respira și ea cinci minute…

A doua zi dimineață m-a sunat Ioana:

— A spălat vasele aseară… E un început.

Am zâmbit printre lacrimi. Poate nu pot schimba trecutul, dar poate pot ajuta ca viitorul lor să fie altfel.

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca Ioana? Câte dintre noi am tăcut prea mult timp? Oare chiar putem schimba ceva dacă avem curajul să vorbim?