Prietenii râd de mine: Iubitul meu vine la mine cu mâncare gata făcută și nu mă ajută niciodată la cheltuieli. Ce ar trebui să fac?

— Iar ai adus paste la pachet, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund dezamăgirea în timp ce el scotea din sacoșă o caserolă cu lasagna rece de la Mega Image.

— Da, am zis să nu te mai chinui cu gătitul, a răspuns el zâmbind larg, fără să observe că deja aveam o oală de ciorbă pe foc și cartofi copți în cuptor.

M-am uitat la el cum se așează pe canapea, deschide televizorul și începe să răsfoiască Instagramul. În bucătărie mirosea a ceapă prăjită și a oboseală. De când ne-am apropiat mai mult și a început să vină la mine aproape zilnic, cheltuielile mele au crescut simțitor. Nu doar la mâncare, ci și la curent, apă, chiar și la detergenți. Vlad locuiește încă cu părinții lui în Pantelimon, iar eu stau singură într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. La început mi se părea drăguț să-i gătesc, să-l răsfăț, dar acum simțeam că mă sufoc.

Sâmbătă seara trecută, după ce am ieșit cu prietenii mei la un film și am împărțit nota de plată ca de obicei, am ajuns acasă și Vlad a deschis frigiderul fără să întrebe nimic. A scos iaurtul meu preferat și l-a băut dintr-o suflare. M-am uitat la el și am simțit un nod în gât. Nu era vorba doar de bani, ci de faptul că nu părea să observe sau să-i pese.

Am încercat să vorbesc cu prietenele mele despre asta. La cafea, într-o duminică dimineață, le-am povestit totul:

— Fete, nu știu ce să fac. Simt că Vlad profită de mine. Eu gătesc, eu cumpăr tot, el doar vine cu niște paste reci sau pizza congelată și niciodată nu aduce nimic pentru amândoi. Mănâncă mult, iar eu abia mă descurc cu salariul meu de la call center.

Irina a râs:

— Păi normal că profită! Dacă tu îi dai totul pe tavă… Ce bărbat adevărat vine la iubita lui cu mâncare gata făcută?

— Poate îi e rușine sau nu știe cum să se implice, am încercat eu să-l apăr.

— Sau poate nu-l interesează! a intervenit Andreea. Tu i-ai spus vreodată direct că ai nevoie de ajutor?

Am dat din cap că nu. Mi-era teamă să nu-l supăr sau să creadă că sunt zgârcită. Dar în seara aia, când Vlad a venit iar cu o pungă de chipsuri și s-a întins pe pat ca la el acasă, am simțit că explodez.

— Vlad, putem vorbi puțin?

S-a uitat la mine mirat:

— Ce s-a întâmplat?

— Uite… Nu știu cum să-ți spun… Dar simt că tot timpul eu mă ocup de mâncare și cheltuieli. Tu vii mereu cu chestii gata făcute doar pentru tine. Mie mi-e greu financiar și aș vrea să mă ajuți.

A tăcut câteva secunde.

— Adică vrei să-ți dau bani?

— Nu neapărat bani… Poate să aduci tu cumpărăturile uneori sau să gătim împreună. Să fie mai echitabil.

A oftat.

— Nu știu… La noi acasă mama face totul. Nici nu prea mă pricep la cumpărături sau gătit.

— Dar aici nu e mama ta. E casa mea și eu nu mai pot singură.

A dat din umeri și s-a întors la telefon. M-am simțit invizibilă.

În zilele următoare am început să fiu mai rece. Nu i-am mai pregătit cina când venea, nu i-am mai făcut cafeaua dimineața. A observat repede.

— Ce ai? De ce ești așa distantă?

— Pentru că simt că nu mă vezi. Că nu contează cât mă străduiesc, tu tot nu te implici.

A ridicat tonul:

— Exagerezi! Dacă nu-ți convine, spune!

Am plâns toată noaptea după ce a plecat trântind ușa. Prietenele mele mi-au spus să-l las, că merit mai mult. Dar eu îl iubeam pe Vlad. Sau poate doar ideea de a fi cu cineva.

După câteva zile m-a sunat mama:

— Ce faci, fata mea? Pari abătută…

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Să știi că într-o relație trebuie să fie echilibru. Dacă tu dai totul și el nimic, o să te usuci pe dinăuntru. Nu-ți fie rușine să ceri ce ai nevoie!

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara l-am sunat pe Vlad:

— Vlad, cred că trebuie să luăm o pauză. Am nevoie de cineva care să fie partener cu adevărat, nu doar musafir în viața mea.

A tăcut mult timp.

— Dacă asta vrei…

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. În următoarele zile am început să dorm mai bine. Am avut bani pentru mine, pentru micile mele bucurii: o carte nouă, o cafea bună în oraș.

Prietenii mei au fost alături de mine. Unii au spus că am făcut bine, alții au zis că poate trebuia să-i dau mai mult timp lui Vlad să se schimbe. Dar eu știam că dacă nu pui limite la timp, ajungi să te pierzi pe tine.

Acum mă întreb: oare câte dintre noi acceptăm prea mult doar ca să nu fim singure? Cât valorează liniștea noastră sufletească în comparație cu frica de a rămâne fără cineva? Poate că uneori trebuie să alegem pe noi înșine înainte de orice altceva.