„De ziua fiicei mele, știam că nu voi fi invitată. Soțul ei nu mă suportă, iar eu am rămas singură…”

— Nu cred că ar trebui să vii, mamă. Mihai nu se simte confortabil cu tine aici…

Vocea Andreei răsuna în telefon, rece, ca o ploaie de martie. Am închis ochii și am strâns receptorul mai tare, ca și cum aș fi putut să-i simt palma mică, de copil, pe care o țineam când traversam strada. Dar acum nu mai era copilul meu. Era femeia altcuiva.

Aveam șaizeci de ani și, de trei ani, nu mai lucram. Fabrica de confecții din oraș s-a închis, iar la vârsta mea nimeni nu mă mai angaja. Soțul meu, Ion, s-a stins când Andreea avea doar nouă ani. Am rămas singure pe lume, două suflete care se țineau una de alta ca două frunze în bătaia vântului. Am muncit pe brânci să-i fie bine: meditații la matematică, haine curate, pachețel la școală. Nu i-a lipsit nimic, decât poate un tată.

Andreea era copilul acela cuminte pe care orice mamă și l-ar dori: citea mult, mă ajuta la curățenie, îmi povestea tot ce i se întâmpla la școală. Îmi amintesc serile când stăteam amândouă pe canapea și visam cu ochii deschiși la o viață mai bună. „O să ajung medic, mami! O să avem bani și o să mergem la mare!”

A intrat la facultate la București. Am plâns de bucurie și de dor în același timp. Apoi l-a cunoscut pe Mihai. La început părea băiat bun: educat, politicos, cu serviciu stabil la IT. Dar după nuntă s-a schimbat totul. Nu-i convenea niciodată nimic din ce făceam sau spuneam. „Lasă, mamă, nu te băga,” îmi zicea Andreea când încercam să ajut cu ceva prin casă. „Mihai e obosit, nu-i place gălăgia.”

De ziua ei, primăvara asta, am cumpărat un buchet de lalele galbene și o cutie cu bomboane. M-am gândit să merg neanunțată, dar mi-am făcut curaj să sun înainte.

— Mamă… Mihai a zis că vrea să fie doar noi doi anul ăsta. Poate ne vedem altădată.

Am rămas cu florile în mână și cu lacrimile în ochi. M-am așezat pe marginea patului și am privit peretele gol din fața mea. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea sufocantă? Prea prezentă? Sau poate prea absentă? Am crescut-o singură, fără ajutor de la nimeni. Am renunțat la visele mele pentru ea. Și acum…

Vecina mea, tanti Florica, m-a văzut plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Marioara? iar te necăjește fata?

— Nu mă mai vrea la ziua ei…

— Las’ că vine ea la tine când o durea ceva! Așa-s copiii în ziua de azi…

Dar nu voiam să-mi vărs amarul pe Andreea. Știam că Mihai are ceva cu mine. De fiecare dată când mergeam la ei, mă privea ca pe un musafir nepoftit. Odată i-am dus o plapumă făcută de mine — „Nu avem nevoie de lucruri vechi”, mi-a spus sec.

Am încercat să vorbesc cu Andreea despre asta.

— Mamă, Mihai e stresat la serviciu… Nu-i place să vină lumea peste noi.

— Dar eu nu sunt „lumea”, sunt mama ta!

— Știu… dar trebuie să-l înțelegi și pe el.

M-am simțit ca un obiect vechi uitat într-un colț de pod. M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta când copiii lor se căsătoresc. Poate că da… dar doare al naibii de tare.

Într-o zi m-am hotărât să scriu o scrisoare. Am pus tot ce aveam pe suflet:

„Andreea mea,
Nu vreau să te supăr sau să-ți stric liniștea. Dar mi-e dor de tine și mi-e dor să-ți fiu aproape. Știu că ai viața ta acum și că Mihai e important pentru tine. Dar și tu ești tot ce am pe lume. Dacă am greșit cu ceva, iartă-mă. Te iubesc mereu.”

Am pus scrisoarea în cutia poștală a blocului lor într-o dimineață ploioasă. Nu mi-a răspuns niciodată.

Au trecut câteva luni de atunci. O sun din când în când, dar răspunde rar și vorbește scurt: „Sunt ocupată”, „Suntem plecați”, „Te sun eu”.

Uneori mă uit la pozele vechi: Andreea la serbare, Andreea cu ghiozdanul în spate, Andreea râzând cu gura până la urechi. Unde s-a dus copilul meu? Ce s-a întâmplat cu legătura noastră?

Seara mă plimb prin parc și văd mame tinere cu fetițele lor de mână. Le privesc cu invidie și cu dragoste în același timp. Mi-aș dori să pot da timpul înapoi, să repar ce-am stricat — dacă am stricat ceva.

Poate că vina nu e doar a mea sau a ei… Poate societatea noastră îi face pe tineri să uite de părinți când își fac propria familie. Poate că soții sau soțiile pun bariere acolo unde ar trebui să fie punți.

Nu știu dacă Andreea va reveni vreodată la mine așa cum era odată. Dar știu că o voi iubi mereu, chiar dacă mă doare tăcerea ei mai tare decât orice boală.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare copiii noștri își dau seama cât ne dor lipsa lor? Dacă ați trecut prin asta sau aveți un sfat pentru mine… vă rog să-mi scrieți.